Eu așa o văd. Călare pe un snop de lumină și agățată de scări, în galopul frunzelor muribunde, septembrie gonește printre anotimpuri cu viteza amintirilor solare.
In urma ei, prin aburii diminetilor reci, se alintă, umed, toamna. ‘Geaba ne amăgim cu un rest de arșiță rămas la tocmeala dintre foile calendarului, zilele se scurg tot mai grăbite în noapte și viața ruginește inexorabil într-o ecuație infinită:
Poftiţi la cuvinte, vă costă doar timp, după cât vă lasă inima. N-o să vă plictisiţi, parol!
