„Cei care uită trecutul sunt condamnați să îl repete”, ne-a învățat George Santayana, regretatul eseist și filozof spaniol. Însă tot adevărul cuprins în zicerea lui nu cântărește cât un fulg în bătaia destinului omenirii, dacă nu ne vom apleca asupra faptelor cuprinse în istorie. Greșelile cuprinse în cei doar câteva mii de ani scriși în tomurile istoriei noastre adună toate învățămintele pe care le putem trage pentru a înțelege simptomele și evoluțiile crizelor de orice fel. Ele au un caracter repetitiv, nimeni nu mai reinventează roata după ce am învârtit-o atâta amar de vreme, iar cunoașterea și mai ales înțelegerea lor ne-ar ajuta să croim un viitor mai bun pentru generațiile următoare.
Vorbe mari pentru o țară mică. La trei decenii după ce, într-un fel sau altul, românii au reușit să dea pagina istoriei mai departe și să extirpe cancerul bolșevismului, un fior malign scutură prezentul națiunii, aruncând umbra trecutului asupra orizontului de mâine. În timp ce școala românească de istorie subzistă de 32 de ani, în uitare, la limita sărăciei, poporul, în ansamblul său, ia lecții de istorie de la tot felul de neaveniți care “predau” pe siteuri dubioase și parcurge trecerea timpului în mers de rac, blocat în paradigma unei națiuni care nu reușește să facă pace nici măcar cu trecutul recent al ultimului veac, darămite să ia aminte la învățămintele trăite de-a lungul a două milenii.
Nostalgia comunismului, așa cum au botezat fenomenul, la unison, cei care s-au aplecat, științific, asupra studiului său, a crescut ca o colonie parazitară pe sechelele tranziției, pe inadaptare, pe gustul amar lăsat de o clasă politică ce nu se ridică la așteptările românilor ce vor o țară ca afară. Dar înainte de toate, s-a clădit pe moștenirea politicilor comuniste de uitare, de îngropare a faptelor care-l incriminau, de neacceptare a oricărui argument documentat, de mistificare și, în general, de cosmetizare până la absurd a faptelor regimului predecembrist. Minciuna de ieri și traumele de azi au dus la reprimarea oricăror argumente logice, cultivând un adevărat sindrom Stockholm în rândul tot mai multor segmente de populație.
Niciodată, națiunea română nu a suferit schimbări atât de dramatice la nivelul substanței precum cele impuse în jumătatea de veac răbdată sub regimul comunist. Teama, tăcerea, iluzia libertății, construcția omului nou și a societății multilateral dezvoltate, statul-închisoare cu cele mai sângeroase granițe din întreg lagărul comunist, sacrificiile inumane îndurate pentru plata unei datorii făcută de chiar același cârmaci care încă se mai laudă cu această izbândă, post mortem, în discursul apologeților săi, au lăsat urme adânci în mentalul colectiv, în comportamentul colectiv, în arhitectura socială ca și în cea urbană, răni care nu vor putea fi vindecate nici măcar într-o perioadă egală de timp.
Ca orice cancer, comunismul poate fi recurent, iar în lipsa unui tratament adecvat, el va crește, din nou, în rândul celulelor mai slabe, exact acolo unde a izbucnit și la începutul anilor ’20. Iar evoluţia simptomelor ne indică un tablou clinic îngrijorător:
– dacă la prima descălecare s-a clădit pe forța pumnului și pe inflamarea conflictelor sociale, acapararea puterii s-a făcut prin tortură și prin suprimarea unei clase întregi de intelectuali și de țărani mijlocași, punând în loc o nouă aristocrație formată din indivizi de la marginea societății, de slabă substanță.
– dezghețul din a doua jumătate a anilor ’60, când românii au apucat să guste din creșterea economică, altfel naturală, care a marcat perioada postbelică. Cultura a luat o gură de aer, parfumul boem a început din nou să adie, timid, pe străzile orașelor, deținuții politici au fost eliberați, treptat, iar politrucii adunați din subsolul societății au început să-și primenească imaginea de lideri ai Republicii, căutând legitimitatea în critica ororilor pe care își construiseră, de fapt, pârghiile puterii. A fost doar o iluzie de moment.
– după criza pragheză din 1968, Ceaușescu și-a înlăturat vechii tovarăși de drum, a emis tezele din iulie (1971), iar regimul a revenit rapid la dogmatismul tipic anilor ’50. România intra în epoca de aur, când comunismul a crescut și a descrescut cultivând îndoctrinarea de la grădiniță până la pensie, neostenit, mereu preocupat să controleze, în detaliu, viața fiecărui individ și să-i limiteze puterea de decizie, țesându-i un labirint de zvonuri, intrigi, înscenări, delaţiuni, provocări și aruncându-l într-o cursă perpetuă contra privațiunilor, care-l ținea permanent ocupat. Inspirat din rețeta maoistă, Marele salt înainte a fost fructul otrăvit al liniei dure adoptată de Ceaușescu. Efortul de a crește, peste noapte, producția și gradul de industrializare, a sleit societatea pe toate palierele, însă nu s-a intersectat și cu un Deng Xiaoping autohton, care să fructifice realizările într-o economie funcțională pe piața mondială. Reculul a început în ’85, a durat două decenii și ne-a costat câteva generații.
– dincoace de ’89, după falimentul regimului, această boală a istoriei și-a tras seva din surse indirecte, apostolii ideologiei bolșevice construindu-și discursul pe argumente iluzorii, scoase din context sau deformate prin sita strâmbă și nepăsătoare a memoriei colective – eram mai liberi, aveam ce ne trebuia, țara era independentă financiar, eram egali, uniți și fericiți.
Documentele, cifrele, faptele, spun, însă, adevărul, oricui este dispus să privească faptele cu luciditate: deși au îmbrăcat haine diferite, vârstele comunismului au proliferat aceleași principii bolnave – minciuna, teroarea, pumnul în gură, impostura și dreptul de a trăi într-o sărăcie mascată în utopia egalității sociale.
Cu toate acestea, plaga comunismului nu a fost stârpită în totalitate, câtă vreme flacăra revoluției socialiste încălzește tot mai multe suflete dezamăgite de capitalismul neaoș. Este o situație care părea imposibilă în decembrie 1989, însă creșterea și descreșterea regimului, apoi hibernarea și spasmele neocomunismului conturează relația de interdependență dintre o societate divizată și ideologia de stânga extremă, și, pe cale de consecință, capacitatea revoluției socialiste de a renaște din propriile bube și mucegaiuri.
Poate de aceea, ar trebui să avem în vedere că toate sacrificiile îndurate de românii de ieri vor fi fost în zadar dacă generaţia de mâine va cădea în capcana uitării, lăsând uşa deschisă unei ideologii care și-a înrobit popoarele oriunde a prins rădăcini.
PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe:
Be First to Comment