Skip to content

Am fost, odată, noi

Nici tinereţe fără bătrâneţe, nici viaţă fără de moarte. Se zice că începi să îmbătrâneşti din clipa în care nu mai eşti copil. Apoi, timpul îţi ia, câte puţin, pe toţi cei pe care i-ai primit în dar, în ziua unu.

Şi totuşi, când începi să îmbătrâneşti? Atunci când îţi mor bătrânii şi rămâi să ţii de urât amintirilor. Am avut privilegiul să răsar @cel_mai_frumos _loc_din_lume, mângâiat de soare, de bucurii și de suflete, nenumărate. Bunicii mei au fost mulți, acolo, toți frații mamei, în frunte cu ea și cu Bunicul și încă vreo câțiva bătrâni din vecini și de oriunde, pe care i-am pierdut în țărâna cimitirului.

– Da’ şi făşi, ‘ăi, Cristi, când ai vinit?

– Abia ce’am ajuns, doar nu credeai că vin şi nu opresc pe la matale 🙂

– Şi cât stai?

– O zi jumate, nene, că mă ajung treburile din urmă şi tre s-o iau iar din loc.

– Uăi, băieti, aşa di puțân?

– Bun şi atât, ‘nea Sandu, decât nimic….

Cât îmi lipseşte dialogul ăsta, care părea să înghită eternitatea în buclele lui desenate an după an la răscrucea cu strada mare.

Mai câştigi, mai şi pierzi. L-am primit pe Alex, l-am pierdut pe Sandu. Alexandrii mei.

Cât l-au mai ţinut hăţurile, l-a plimbat pe ăsta mic în căruţă şi i-a arătat treburile prin ogradă, aşa cum mi-a arătat şi mie, acum ceva vreme. Ultima dată, au stat de vorbă pe o margine de şopron. M-am uitat năuc la ei şi am simţit cum 30 de ani se topeau sub ochii mei ca un vis de vară.

Nu-i om în satul ăla care să mă fi purtat mai mult lângă el, călare pe stinghia dintre drăghinarele căruţei, oriunde avea un drum.

Îl ocheam tocmai din vârful dealului, dintre toate căruţele care încărcau iarba la „heceni”. Îi ieşeam înainte şi mă cocoţam pe mormanul de fân, de unde priveam, mândru nevoie-mare, cel mai frumos loc din lume, ghemuit sub privirea mea.

Mărunțel, ars de soare, ghemuit peste hățuri, cu ţigara în colţul gurii şi şapca trasă pe ochi. Eu aşa mi-l voi aminti. Și fii-miu, că și el a prins câteva ture cu “furia verde”, căruța care, în culmea copilăriei noastre, a plimbat mai mulți prunci decât fire de paie.

De la el am învățat câte’n lună și’n stele despre lumea din jurul meu, schingiuind dumnezeirea într-o mie de sudălmi și inflexiuni vocale, parfum de Carpaţi şi câte o duşcă din eternul vin aspru de casă.

– Ia zî-i, cu și-i acoperitâ gara din Pașcani?

– Țiglă, tablă, cerul de deasupra?

– Niși vorbâ! Cu semnali şî lumini, băieti, semnali şî lumini!

Așa să știți de la ‘nea Sandu, care a intrat fochist la CFR, cu răspunsul ăsta. Eu m-aș fi dus, grămadă, pe fentă, pentru că nu sunt el și nici nu mai am de la cine învăța, de-acum înainte.

Apoi, am plecat în viață, drumurile devale s-au rărit, iar ‘nea Sandu, sătul să tot bată drumul la cimitir în fiecare zi, în dreptul unei cruci cu numele ei, a rămas veșniciei, acolo. Doar câțiva ani i-au despărțit viața și moartea.

Azi, îl așează în pământ, lângă Talița. Azi, e ziua mea, iar pentru el, ultima. Așa ne-a potrivit viața, numai ea știe de ce.

Facem o cruce mare şi mai dăm una deoparte. Vrem-nu vrem, și astea sunt scrise în cartea vieții.

Când s-a prăpădit mama, în miez de martie, viscolul ridicase niște păreți de omăt, de nu nimereai satul din șoseaua de Fălticeni. Aproape de cotineața stației de autobuz, din norul de ger și zăpadă, înaintea noastră s-a ițit ‘nea Sandu, cu căciula de miel ridicându-l încă vreo palmă dincolo de creștet. Avea ochii plini de lacrimi și ne așteptase în brațele vijeliei numai el știe cât, ca să ne tragă, la nevoie, cu iapa, dacă nu ne-ar fi ținut cauciucurile. Șapte frați au fost. Pe toți i-a dus la groapă, iar el a rămas în urmă, să ducă până la capăt povara celui mai mic dintre ei. De-acum, sunt iar împreună.

Câte griji la naştere, tot atâta supărare la îngropăciune, altfel parcă n-am simţi atât de dulce gustul bucuriilor lumești, mestecate mărunt între cele două clipe.

Doar azi e mai greu.

Mai plângem noi, mai plâng şi norii, care după cum îi tună. Numa’ nea Sandu nu mai plânge, aproape că-l invidiez.

Pentru că nu se termină niciodată, câtă vreme ai pământul sub tălpi. Din plâns te opreşti doar atunci când lacrimile nu îţi mai ajung, fiindcă amărăciunea se cuibăreşte pentru totdeauna în golul rămas.

PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe:

Published inCel mai frumos loc din lume

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

© 2017 Toate drepturile rezervate cristianacatrinei.ro.

Share This

Share this post with your friends!