Ați fost la pădure, să ascultați iarna?

E minunat, tot poporul de insecte si animăluțe doarme grămadă, sub stratul gros de frig, iar vântul se dă cu capul de copaci, aiurea. Am mers și noi să ne întâlnim cu nimeni, făgăduindu-ne solemn că nu vom mișca ceva din povestea adormită de ger.

– Azi e zi de conuri mici. Numai dintr-astea vreau azi, tati, mă înghesui imediat ce-l trecui șanțul care păzește păduricea de marginea neagră a drumului.

Brazii cei mulți sunt tocmai în varful dealului îmbrăcat cu lemn, așa că am mers până am scos limbile ca niște căței. Ne avântăm pe cărarea abruptă ca doi cocoșei de munte dar pământul înghețat ne oprește din drum după un fag mai trecut prin timp.

– Cam alunec, tati!, se minună el de tainele gheții, încercând să atace povârnișul în patru labe. Nu-i rușine, au mai umblat și alții p’aici, la fel, și erau ditamai haidamacii.

Liniștea iernii a fugărit vara prin vizuini și scorburi. Gerul țese un covor aspru și crocant din frunzele stoarse de viață. Călcăm în el gropi uscate și vântul le poartă crănțănitul sus de tot, peste vârfurile de unde, mai ieri, dansau în jurul razelor de soare.

– Să facem poze la șopârle și viermi din ăștia, interesanți!
I-o fi și lui dor de toamnă și de frunzele sub care găseam fel de fel de vietăți, dar ziua asta va trece înainte să-i găsesc un suflet întreg și bun de pus în ramă. Dar nu mă lasă inima să-i fărâm bucuria, așa că mă mint singur și încep a-i căuta insecte prin dușumeaua moartă de floricele. Mergem înainte.

Mai cărat, mai împins de la spate, ba chiar și pe piciorușele lui când a simțit goliciunea dumbravei din fruntea dealului, am biruit. Sus, prin lumina filtrată de crengile descărnate, am găsit un desiș unde își legănau brazii, copilașii.

– E cât un șoricel, tati!, mă strigă dintr-un colț de braniște, fericit nevoie-mare că și-a găsit o pădure pe măsură-i. Mângâie din ochi brăduții de-o palmă și își amintește că în fiecare e viață, așa că nu trebuie să-i tăiem.

Vântul ne poartă vorbele prin gerul albastru. Oricât am lungit urechile, liniștea iernii nu ne-a adus decât istericalele unui cocoș din satul vecin, pe care sigur îl ascultau cu poftă și câteva dobitoace flămânde, pitite pe undeva prin cotloanele codrului.

Pădurea ne îmbie cu mâinile-i reci să rămânem peste amiază, dar frigul ne împinge la vale, spre pășunea brăzdată de soare. Ne încălzim în mașină ca doi orfani și coborâm șoseaua spre Aluniș. Deodată, un petic de gheata mic și’al dracu’ ne-a invartit masina ca pe un titirez. Cum-necum, o țin pe drum și trecem necazul.

– Mai bine mă uit io după gheață, tati, zise încet din spate. Îi aud inimioara de aici, cum ticăie ca la șoricei. “M-am speriat puțin”, își zise, mai apoi, în barbă, cât să-mi crape obrazul de rușine.

Am mai topit o oră fugărind o turmă de oi până dincolo de Pietriceaua, pe coclaurii cu pășune și cumpene de sub Aluniș. După care am tulit-o acasă, flămânzi și rebegiți de frig ca două cătane bătrâne.

În urma noastră, pădurea cântă un vânt rece și umed de iarnă păcătoasă. Norii se usucă în soare, amintindu-ne, totuși, că primăvara e mai aproape decât toamna viitoare și că între ele ne va legăna, în valuri leneșe, un ocean fierbinte de soare.

PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe: