Deloc nu i-a avut la inimă Vodă Mihai pe vecinii turci, căci imediat ce s-a aşezat pe tronul Ţării Româneşti, s-a şi ridicat ca să-i tăvălească pe otomani la Hârşova, Cervena, Turtucaia, Nicopole, Măcin, Şiştov, Rahova, Brăila, Cetatea de Floci, Giurgiu şi Silistra, iar pe tătari la Şerpăşeşti, Putinei şi Stăneşti. Veritabil guerillero, domnul muntean apărea cu o ceată de viteji unde îi era turcului jaful mai drag, izbea năprasnic şi dispărea în labirintul de poteci prăfuite ce alcătuiau, ca şi acum, infrastructura ţării.
Dar Revelionul lui 1595 a adus schimbări dramatice de ambele părţi ale fluviului, cu promisiunea unor măceluri ceva mai organizate pentru anul ce urma. Astfel, bătrânul sultan Murad al II-lea, care a văzut câmpurile de bătălie doar în poveştile acoliţilor săi, a închis temeinic şi definitiv ochii, lăsând confortabilul tron pe mâna unui dintre cei 19 copii. Ceva mai energic şi iute de mână, Mehmed al III-lea a înhăţat rapid cheile Sublimei Porţi, şi-a sfârşit vreo zece dintre fraţi şi a început imediat să-şi consolideze mandatul, ochind ghiaurii din Muntenia şi Moldova. De partea cealaltă, Mihai, îmbătat de optimismul unui Florar verde şi parfumat ca o mireasă în ziua nunţii, a înghiţit broscoiul umilitoarei vasalităţi în schimbul frăţiei de arme cu Sigismund Bathory, principele Transilvaniei.
Acum, că mesele erau puse iar chefliii – adunaţi, doar muzica mai lipsea ca să înceapă desfrâul. Nici n-a durat mult.
Cum seceta domoală de august tihnea ienicerilor săi ceva mai bine decât noroaiele şi îngheţul romantic ce sugrumau voievodatele româneşti mai bine de jumătate din an, cel de-al treilea Mehmed cu funcţie de sultan a hotărât, în luna lui cuptor de la 1595, să trimită un puhoi de osmanlâi peste Dunăre.
În fruntea liotei de vreo sută de mii de suflete călărea un bătrânel intrigant şi trufaş, care trăsese cu hărnicie de fiecare capăt de sfoară pe care a găsit-o la Topkapî până a primit comanda supremă din partea noului sultan.
Ambiţios defel, Mehmed i-a desenat lui Sinan două direcţii de înaintare, pe linia Silistra-Chilia, împotriva moldavilor şi obligatoriu Giurgiu-Bucureşti, probabil cea mai jefuită potecă din istoria medievală a Europei răsăritene.
Pentru că Ţara Românească era, la capăt de veac 16, social pustiită, financiar falită iar geografic arareori ţinută de facto pe de-a-ntregul sub mâna voievodului său, Mihai n-a găsit mai mult de şase mii de ţărani şi târgoveţi pe care să-i deghizeze în luptători sadea. Aşa că a umblat la teşcherea şi a mai angajat vreo opt mii de mercenari, i-a primit cu braţele deschise pe bunul său prieten Albert Kiraly şi cei două mii de secui ce-l însoţeau, iar la sfârşit a numărat, cu mare greutate şi necaz, 16.000 de săbii. 24 de boi mai dolofani, salvaţi de pe lista bucătarilor de campanie, trăgeau cele 12 tunuri pe care Vodă le sclipuise cu mare cheltuială, sporind pesimismul pariorilor din vestul Europei.
Cu aşa oaste, Mihai n-a putut decât să privească neputincios (adică să monitorizeze, în limbajul corporatrist de astăzi) defilarea musulmanilor peste Dunăre, pe la Rusciuc-Giurgiu. Românii s-au pitit după râuri, ramuri şi alte elemente de bază ale sistemului defensive autohton, hărţuind fiece otoman care se aventura dincolo de grosul oştirii. Şi au ţinut-o aşa tot drumul până la Călugăreni, mlaştina unde Mihai îşi socotise sorţii de izbândă cât de cât pe plus.
Aici, la răspântia râurilor Neajlov şi Câlnişte, un pod de lemn stătea între Sinan şi Bucureşti. De acolo, turcii ar fi avut iniţiativa pentru restul campaniei, căci Moldova stătea chiar mai prost decât vecinii săi în campionatul pe armate.
Cu mocirlă în toate părţile şi podul în mijloc, Sinan n-a avut loc de întors nici de învăluit şi a luat-o pieptiş, de-a dreptul, pe unde îl aşteptau muntenii. După obiceiul vremii, şi-a rânduit la mijloc ienicerii şi ceilalţi infanterişti, iar pe flancuri a trimis cavaleria la păscut, nutrind speranţa de a-l îmbrăţişa din ambele părţi pe viteazul Mihai, ori poate chiar de a-l strânge de gât laolaltă cu bruma de oşteni ce ţineau pe loc oastea Profetului.
Ceva mai inspirat, domnul muntean a dat frâu liber imaginaţiei, proptind zece mii de oameni pe două linii, cu zece tunuri în faţă, iar o rezervă de şase mii de suflete şi două tunuri a fost plasată în spatele aripii drepte, singurul loc pe unde turcul şi-ar fi putut strecura coada în spatele dispozitivului creştin.
Calculul iniţial de zece turci pentru fiecare ghiaur s-a mai înmuiat cu preţul pustiirii regiunii, căreia o parte din armata lui Sinan i se dedicase cu atâta implicare, încât a ratat main eventul de la Călugăreni.
Acestea fiind spuse, părţile s-au apucat de omor la prima oră a dimineţii, ca să fie treaba-treabă. Mihai a mutat primul, cavaleria sa împrăştiind avangarda otomanilor precum vântul, norii. Total neinspirat, Sinan a trimis rapid o echipă de 12 mii de viteji, care şi-au frânt gâtul într-o ambuscadă pregătită cu grijă de cavalerii coarnelor de plug.
Abia acum avea să înceapă măcelul imaginat de Sergiu Nicolaescu. Ienicerii şi azapii, grosul infanteriei sultanului şi floarea şcolii militare de pe malurile Bosforului, au sărit la bătaie odată cu orele prânzului. Un măcel greu de imaginat s-a întins în jurul podeţului, cu săbii, securi, suliţe, topoare, arme de foc şi alte orori feudale. Lui Sinan calculele încă îi dădeau cu plus, aşa că a potrivit două detaşamente de luptă pe care le-a expediat pe flancuri, să încercuiască poziţiile valahe. În vest, Hasan Paşa nu a reuşit să spargă dispozitivul muntean, unde însuşi Mihai se bătea în fruntea oamenilor săi. De partea cealaltă, la est, Satârgi Paşa s-a descurcat şi mai prost, rătăcind cu mare talent drumul spre bătălie. Pur şi simplu, turcul nu a dibuit suta de mii de oameni care se zvârcoleau în mlaştina Neajlovului. Erau anii de aur ai omertei pe câmpul de luptă, când comunicaţiile depindeau în mare măsură de suflul curierilor, viteza cailor şi ghicitul potecilor din jurul bătăliilor. Se cheamă noroc, acel ceva care a salvat linia subţire de munteni ce îşi apărau pământul, domnitorul şi viitorul, oricât de năpăstuit se arăta în zare.
Deşi a pierdut tunurile şi câţiva oameni de nădejde, Mihai şi-a retras organizat armata, a lăsat otomanii să se bucure de mlaştina cucerită şi a pregătit ultima fază a bătăliei. Înainte de asfinţit, a preluat iniţiativa şi l-a trimis pe Cocea, cu 400 de călăreţi, să izbească în coasta stângă a duşmanului. Pare o glumă dar, în acelaşi timp, Mihai şi-a adunat toţi oamenii, rezervele, pajii, scutierii, bucătarii şi toţi ceilalţi bărbaţi care mai puteau agita o bucată de fier prin aer şi a izbit ca un berbec. Împrăştiaţi de manevrele lui Sinan, turcii viermuiau în jurul podului, aşteptând sfârşitul zilei, ciorba caldă şi-un somn bun. Aşa i-a găsit atacul românilor, năruind orânduirea firavă ce mai guverna unităţile paşalelor. Claie peste grămadă, turcii au făcut pasul înapoi, poate chiar mai mulţi, lăsând în urmă tunuri, steaguri, morţi, răniţi şi mândria lui Sinan, care era să-şi piardă şi bătrâneţile în mocirla Neajlovului. Doar prezenţa lui Hassan în coasta dreaptă şi subţirimea oştirii române au stat în calea unui dezastru de proporţii pentru turci, amănunte ce nu l-au oprit pe Sergiu Nicolaescu, regizor, director de imagine, Selim Paşa, scenarist şi atotştiutor om de geniu să închipuie un final apocaliptic al bătăliei. Trei ore de peliculă au completat efortul lui Nicolae Bălcescu de a scoate din bătălia de la Călugăreni mult mai mult decât a reuşit Mihai Viteazul la faţa locului.
Pentru ai noştri, măcelul a fost o partidă câştigată tactic în prelungiri, cu mult sânge şi-un strop de noroc. În jur de zece mii de turci au rămas să îngraşe mlaştina la sfîrşitul zilei, alături de 1500 de munteni şi secui.
Strategic, după luptă, Mihai a mai stat o mână şi încă vreo două peste, retrăgându-se în chiar noaptea bătăliei mai întâi la Copăceni, apoi la Bucureşti, oprindu-se din retragere abia la Stoeneşti. Aici şi-a aşezat tabăra, în aşteptarea ajutorului promis de Bathory, în contul contractului semnat la Alba. Dar, pentru marea masă a absolvenţilor de liceu, acest loc a devenit cunoscut graţie unui celebru infractor care, patru secole mai târziu, şi-a relevat anvergura politică călăuzind minerii spre Bucureşti.
Dar, la 1595, aici s-au strâns, alături de cei opt mii de români scăpaţi din sejurul de la Călugăreni, vreo 23 de mii de secui şi mercenari plătiţi de Sigismund. În fruntea lor, Mihai Viteazul le-a derulat turcilor întreg filmul anului, eliberând Târgoviştea, Bucureştii, unde paşalele huzureau la mănăstirea Radu-Vodă, raiaua Brăilei şi înghesuind duşmanul în jurul Giurgiului. Abia aici, cu cei 31 de mii de ostaşi, avea să zdrobească la mijlocul lui octombrie armata lui Sinan, într-un triumf la fel de mare cât uitarea în care l-au aruncat istoria şi cronicarii, deopotrivă. #lecţia_de_istorie
Foto: Adevărul, jurnalgiurgiuvean.ro
PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe:
Be First to Comment