Cât am fost mic, mai de voie, mai de nevoie, tata mă căra după el la piață, să-i mai cumpere mamei un strop de liniște acasă. Și bunică-mea, la Oradea, când mă prindea pe acolo, tot la piață mă scotea în manej. De la ei am învățat cât de mișto poa’ să înceapă un week-end printre tarabe, în mirosul dulce de ardei gras, parfumul de Kapia, piramidele de mere, strugurii îngrămădiți de albine și viespi, verdeața veșnic scăldată în șiroaie de apă, mașinile cu pepeni și varză, sacii de cartofi sau aranjamentele delicate de ouă, cireșe, roșii sau piersici. Am învățat să bat piața de două ori înainte să aleg, niciodată înainte să adulmec, ca un ogar, marfa ochită.
Roșiile tre’ să fie cât mai strâmbe, strugurii-Xenia sau Hamburg Tămâios, ardeii Bianca, gogoșarii cât mai roșii, ceapa-tare, morcovii parfumați, piersicile de Ostrov, mari și albe sau galben-mărunte, țelina – mică și maronie, cu frunze aromate care te strigă din drum, iar pepenii galbeni să miroasă a vară. Așa am învățat eu piața, singurul loc unde uit de mine câte un ceas legat, dar văd că, pe nesimțite, rămân și fără bucuria asta măruntă.
Piața 1 Mai s-a dus dracului din ziua în care au acoperit-o, acu’ vreo cinșpe ani, poate chiar douăzeci. Spoiala de civilizație a gonit țăranii pe marginea trotuarului, lăsând tarabele pradă bananelor, țigărilor și bucatelor pentru câini. Și accesoriilor GSM, de parcă mâncăm, ca tâmpiții, telefoane inteligente. Ultima dată când m-am rătăcit pe acolo, niște perechi de chiloți spânzurau pe sus ca într-un cartier de curve de la marginea lumii.
Mai jos pe blevard, la Domenii, merele românești sunt șase lei kilu, iar strugurii – 12, de parcă i-ar fi adus pe jos din Palestina, nicidecum de pe dealurile Focșanilor, cum treci Milcovul, pe stânga. Ciorchinii de hamburg, ceasla, tămâios și alte soiuri exotice care izbucnesc în fiece șanț de la Buzău și până în Adjud sunt mai scumpi decât bananele ordinare de Ecuador, cocosul de Costa Rica și rodiile aduse din Izmir, un sătuc modest din județul agricol ilfov.
În miezul toamnei, în MareleImaj, am găsit doar două coșuri leșinate de mere românești. Struguri aveau din Italia, Moldova și dracu mai știe de pe unde, de parcă la noi a dat filoxera-n podgorii. Am văzut prune egiptene, castane chinezești, pere de la mama dracului și mă gândesc cu groază că, în Abecedar, toate poeziile închinate recoltei pe care noi le turuiam ca papagalii la fiecare serbare, au fost mutate în secțiunea “ficțiune”.
Pe vremuri, bunică-mea trecea prin răzătoare cojile de citrice și făcea cremă de prăjituri. A murit săraca, altfel, azi, ne-ar fi băgat pe toțițîn spital de la otrăvurile prin care se scaldă culturile de vitamina C coapte pe vapor.
Vizavi, în altă coșmelie de tablă ondulată cu aprozarul rânduit în nuanțe moarte de neon, toamna se numără nucile ucrainene, alunele poloneze și ceapa nemțească. Mai știți aprozarele de legume-fructe, care zideau mozaicuri din navetele cu poame ridicate de-o parte și de cealaltă a coșmeliei? Ei bine, ăștia au pus coduri de bare pe legume de parcă ar fi trufandale de la capătul lumii libere, iar țăranii noștri urlă de foame cu recolta în hambare.
Crapul românesc a dispărut și din bălți, și din galantare. În locul lui, înoată lupi de mare, bibanii de Dunăre au fost goniți de ăia culeși din Mediterana, șalăul de Nil l-a răpus pe fra-su din bălțile autohtone, iar știuca vânează la gheață mai mult în prohibiție, deși nici dracu’ nu se întreabă cum de a ajuns moartă, pe tarabă, în mijlocul iernii.
Pe de altă parte, toate, dar absolut toate roșiile sunt din Vidra, merele-s de Voinești, iar morcovii, de Băleni. Oriunde cauți, cele trei metropole agricole hrănesc întreaga Românie, ca-n visele porno ale lui ceaușescu. A spart, oare, agricultura românească limitele cunoscute ale țărânei atent însămânțate? A spart un căcat. Noi știm că, de fapt, toate poamele neaoșe vin de la Berceni, din piața de gros, și sfârșesc sub mâinile nemuncite ale escrocilor care supralicitează munca țăranilor, câți au mai rămas legați de glie să stoarcă un ban din sudoare.
Aia e, ne hrănim cu minciuni, zi de zi, și nici măcar nu-s așa de gustoase ca alea care încă se mai vând, pe sub mână, în piețele mărginașe ale capitalei. Măcar de ar da câte una, “să ajungă la toată lumea”.
Mergem înainte, că înainte era mai bine…
PS: dacă v-a plăcut, dați-o mai departe, că e destul pentru toată lumea:
Be First to Comment