„Este loc pentru toată lumea şi la un blid de mâncare”

Doi copii neajutorați, un bătrân mâncat de cancer, o străbunică slabă de inimă și statul român, slab de minte, este ecuația care ține speranța departe de coliba încropită pe strada Ardealul nr 6A din Dorohoi.

Acolo, găsim doi copii abandonați de tată, înainte de naștere, și de mamă, ceva mai târziu, care ar fi luat drumul paradisului din centrele de plasament dacă nu i-ar fi strâns sub aripile firave, străbunicii. Doi bătrâni pentru care ziua de mâine înseamnă un viitor la fel de incert ca sprijinul autorităților, se încăpățânează să-și împartă sărăcia cu strănepoții, într-un coteț de la marginea Moldovei. Ioan, capul familiei ciobite, între care se cască un hău de două generații, își face curaj: „Este loc pentru toată lumea şi la un blid de mâncare”.

Nu par genul de oameni care să se vulpească la televizor pentru câțiva lei și un sendviș, așa că românii, care aruncă, an de an, în jur de 170 kg de mâncare/familie, n-au prea aflat despre necazul lor.

Cu greu îmi imaginez cum e să te încălzești, iarna, mai mult la trupul gârbovit lângă care tremuri sub plapumă decât la focul ce tremură și el, în sobă. Să pășești pe podeaua de lut și să-ți începi ziua fără apă curentă, gaz, frigider, televizor și alte minuni care se vând la kilogram la fiecare colț de stradă, fără șapte feluri de mâncare și un dulap de boarfe fistichii gata să se prăbușească pe tine. Fără o vorbă bună din partea maică-tii, care nu te-a întrebat, măcar, dacă vrei să te naști într-un colț mizerabil de lume sau dacă n-ai vrea să mai stea cu tine, măcar până primești buletinul, înainte să te abandoneze în mijlocul drumului și să-ți bea alocația.

Dimineața, când ceilalți colegi se trezesc, beau o cană de lapte și își spală ochii în televizor, copiii ăștia o iau pe jos spre școală, pentru că statul e sărac, a plătit la zi toate  și nu i-au mai rămas bani și pentru câteva bilete de microbuz. Cât ne-ar costa, zilnic, transportul și hrana fiecărui copil la școală? Infinit mai puțin decât traiul parazitar al unui pușcăriaș, dar România, momentan, are alte priorități.

Și uite așa, destinele celor doi copii atârnă, azi, de doi străbunici și de sprijinul condiționat doar de resursele disponibile al grupului civic condus de Daniel Câşlariu. Adevărul a scos la lumină povestea întunecată a familiei Calancea, dar ne-a lăsat și un număr de contact, al bătrânului, pentru zilele în care ne amintim să mai și dăruim din toate câte ne-au dăruit Domnul, pământul și manufacturile chinezești.

Să nu ne zgârcim, pentru că citatul din titlu nu-mi aparține și nu cred în el. Cred în foame, în sărăcie, în lipsuri și în puterea de a dărui.

Pozele îi aparțin lui Daniel Câşlariu și au fost publicate de Adevărul, unde puteți citi toată povestea familiei.

PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe: