Skip to content

Dragostea de semeni în vremea Covidului (III): Eu, tu și COvidiu

Mă uit la el, el la mine și amândoi lung, la telecomandă. S-o iau, mă strică, s-o las, mi-e frică.
Un metru jumate, aproape, o huidumă pe care mai mult am cărat-o în cârcă decât în braţe, cu două sute de canale vopsite în milioane de culori, creatura dracului. Dacă l-ar vedea ceauşescu, ar mai crăpa o dată, cu tot cu scorpia aia de nevastă-sa, care iubea televiziunea ca pe spatele casei.
Ei bine, nu mălaiul, nici hârtia igienică, nici drojdia care i se umflă în pântece ca drobul de sare în mintea cea de pe urmă, nu va ţine la un loc poporul în carantina asta, ci balaurul tv, într-o nesfârșită scenetă cu trei personaje fortuit izolate laolaltă: noi, el și covidul.

Avem coroana viruşilor de două săptămâni? Avem, că a dat la televizor, altfel, degeaba îl aveam. Şi dacă îl avem de mai demult, tot n-aveam habar, până n-am fi avut-o pe madam isteria la știri, rânjind cu dinţii stricaţi de rating.

Zilnic, deschid televizorul și pac: contorul de bolnavi, care se învârte la fel de iute precum ăla de apă, când fac baie cu orele, ca delfinul. Oribil.

Rar mai prinzi câte un film decent sau o emisiune de Doamne’ajută înainte de unșpe seara. Show-urile cu talente casnice au dispărut şi ele, ţigăniile erotico-emotionale s-au evaporat sub norul de spaimă, am rămas singuri, fiecare pe canapeaua lui. Aproape că mi-e dor de domnu’ Dan. Sau nu.

Anyway, ăsta n-ar fi renunțat pentru nimic în lume, ar fi rămas pe baricadă cât ţinea pandemia şi dincolo de ea, un soi de Gavroche al guerillei de garsonieră.

Și totuși, dacă pică Netflixul, la ce s-or uita românii, noapte de noapte, o lună legată? Că de la atâta stat în casă, ca liliecii, vom dansa lambada sub clar de lună, iar Moș Ene ne va uita cu ochii-n televizoare dincolo de  miejii nopților de carantină.

Îmi amintesc cum, la răsăritul noului mileniu, televiziunea oglindă realiza, deja, primul talent show din grădina Maicii Domnului. Un băiat de-al lui domnu’ Dan, înhămat la o cameră, urmărea echipele de controlori în lupta perpetuă cu pirații autobuzelor. Sub ochiul critic al juraților-detectivi, blatistul își făcea talentul în uralele publicului captiv între pereții propriei sufragerii. Între timp, taraba senzațională a fost trasă pe dreapta, dar pot să încerc un what if scenario în vremea covidului, fără să părăsim universul transportului public.

Parcă-i și văd, la fel de încrâncenați și încercănați ca-n ziua în care le-au tras heblul. Toată brigada zero tv izolată în garsoniera din centru, treizeci de zile cu posibilitate de prelungire, dansând cadrilul obscen al siluirii trăirii umane.

Ei bine, domnu’ Dan ar fi scos senzaționalul până și din graficul de circulație al STB. În primele două zile, ar fi amușinat o conspirație suprasenzorială pe locurile din autobuze, destinate handicapaților, până la finele săptămânii, două casierițe de la bilete îi dansau, deja, live, pe masă, între două calupuri publicitare, urmau, apoi, zbateri de idei pe teme de largă respirație (precum strâtmoarea din tramvaiul 41), pentru ca episodul o mie optzecișipatru să ne aducă, în premieră mondială și universală, confruntări fizico-emoționale pentru inima vreunei praline de la depou, între o brigadă de controlori și ciumacul basarabean.

Ce uragan de idei, ce vârtej de emoții, ce festin de invective ar mai supura cutia cu iluzii, în intimitatea pasajului nocturn… numai un veteran al abjecției televizate de la începutul mileniului al treilea ar putea sta chezășie divertismentului bolnav care a gonflat dinamica audiențelor de noapte ani la rând.

Clarvăzătoarea Ildiko și Mărmureanu, cei doi vestitori ai eternei apocalipse de mâine, ar fi prevăzut neprevăzutul, dând cu capul de tavanul panicii în fiecare seară. Iar din capul mesei, altfel rotundă, domnu’ Dan, slujbaș mărunt al ratingului mare, ar fi risipit, cu un zâmbet coțcar, orice argument rațional pescuit în acvariul ăla de studio.

Orișicum, e doar un exercițiu diform de imaginație.

Altfel, mă mai uit doar la știrile TVR, că se țin drepte pe drumul decenței, tot acolo și pe câteva posturi comerciale de nișă mai prind ba un documentar, ba câte un film bun, ba o pescuială teve. Plus desenele lui fii-miu. În rest, panică, burtiere, cuvinte tari și gânduri moi de la tot felul de apostoli ai senzaționalului la preț de dumping.

Alternativa ar fi cititul, dar până acum, n-am văzut cozi decât la mâncare, iar trafic, doar pe net și-n audiențele tv. După cum arată cifrele, rămâne întrebarea: sigur nu vă e dor de domnu’ Dan?

PS: vulpița a rămas pe poziții, în studio, vinde tricouri branduite, face muzică şi audienţă. Vorba aia, buruienile cresc și pe pietre.

PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe:

Published inÎnsemnări din vremea CoviduluiNewstrash

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

© 2017 Toate drepturile rezervate cristianacatrinei.ro.

Share This

Share this post with your friends!