O potecă ţesută din volbură împarte grădina în două. De-o parte şi de cealaltă stau via, legumele, un petec ciufulit cu sfeclă, v’o două rânduri cu porumb de cucoşi – cine are nepoţi, stie – iar în spate, sub nuci, câteva brazde de lucernă. Lângă îngrăditura din spate, două stoguri plăvii şi ciufulite păzesc, neabătute, uliţa dinspre grădină. În partea cealaltă, la capătul dinspre casă, un nuc uriaş aduna jumătate de veac şi o umblătoare dărăpănată sub coroana în care îşi umflă frunzele, mândru ca un păun. Jos, doar câteva firicele de iarbă îi sfruntau umbra nemiloasă. Abia spre marginile petei neînsorite prindeau viaţă rândurile de legume ale bunicii. Le aşezase chiar lângă spatele grajdului, la colţul dinspre grădină, de înnebuneau orătăniile lungindu-şi ochii după ele printre ochiurile gardului de plasă.
Tot în spatele şurii mai era şi gunoiul, o grămadă uriaşă de bălegar pe care mă cocoţam ca un cucoş bălţat ca să ajung la nişte prune mai mereu crude. Pomul crescuse în pământul îngrăşat şi se înălţase dincolo de raza mea de acţiune, căci, pe cât eram de zărghit, năsărâmb şi coropcar, pe atât mă găseam de pogârjit şi cocârjat. Avea şi nişte ţepi lungi cere mă scărmănaseră ca pe un ghem de cânepă, aşa că mă aburcam tocmai până în vârful mormanului de gunoi ca să pot aduna o poală de perje acre şi rele.
La gardul dinspre Jugrin mai aveam un nuc, lung cât o zi de post, crescut chiar peste un stog de strujeni. De pe gard, mă cocoţam până în vârful cocenilor, dar tot nu reuşeam să apuc craca cea mai de jos, aşa de falnic era nucul ăsta. Mă apucau ameţelile numai când priveam în sus, printre crengi, albastrul cerului şi mă lua cu furnicături gândindu-mă că rămăsese singurul copac în care nu mă aburcasem.
Pe aici horhăiam toată ziua, când nu umblam pe la neamuri, devale ori la şosea. Mică şi îngrămădită, grădina noastră era un loc minunat de huzur, un labirint multicolor prin care rătăceam aiurea, isprăvind fel de fel de părăduieli şi poroganii, sărind pârleazul pe la megieşi, călcând lucerna şi sfecla sau jucând mijoarca printre rândurile de porumb.
Tot aici mă găsea și bunicu’, ori de câte ori venea să adune buruieni ori să caute vreo seceră uitată la nuc. „-Ceapă, ceapă stai în groapă!” zbiera Berta, vară-mea, din capătul celălalt al grădinii, iar eu mă făceam broască la pământ şi aşteptam să treacă pe lângă mine. Aşa plăviu şi mărunţel cum eram, greu mă dibuia printre rândurile de păpuşoi, dar şi când se împiedica de mine, jar mâncam aidoma armăsarului din poveste.
Amărât de pagube, mă suduia ca pe un tătar şi căuta să mă prindă, cu mâinile răsfirate aidoma unui păianjen de ocazie. Nicicând n-a reuşit să mă încolţească, dar nici că s-a lăsat vreodată păgubaş. Sprinten şi mărunt cât un pui de iepure, stucheam în sân şi fugeam ca un şoldoman peste gardul din spate, ocoleam uliţa prin vârful dealului si mă întorceam prin faţa casei, doar ca să mă pitesc după fustele mamei.
Tare îmi mai lipsesc amândoi.
Au fost zile bune, chiar dacă prea multe bucurii cumpărate pe bani nu aveam. În loc de supermarket era Cooperativa, unde tanti Maricica lu’ Mihai ne aştepta cu nişte bomboane tari ca granitul şi, când primea marfă nouă, cu ciubuce dintr-alea tărcate, care mă leşinau la maţe de dulci ce erau. Aveam desene doar un sfert de ceas pe săptămână la Snagovul pe lămpi al bătrânilor, iar seara ne culcuşeam toţi într-un pat, ca sardelele în conservă.
Iluzoriu şi efemer ca o iubire de-o vară, tabloul copilăriei a rămas undeva, dincolo de noi, suspendat între amintiri, cimitir şi casa care încă ne mai aşteaptă, clipind din fereşti. Drumul durează o eternitate iar eternitatea, o clipă. Rânduielile pământeşti trec peste mintea care rătăceşte prin noianul de amintiri, căutând în zadar dispărutul, iar drumul de întoarcere de la cimitir este dureros de banal.
A trecut. Mergem înainte, cică. Am pierdut nu doar lucrurile de atunci, dar şi oamenii care le-au rânduit, apoi ne-au ridicat şi au vegheat apusul copilăriei noastre. Rămân doar amintirile, pe care le prindeam în cuvinte, de câte un caiet uitat în mormanul de nimicuri adunate cu înverşunare, ani la rând. Cu un dram de noroc, copiii noștri le vor deschide, într-o zi cu soare şi neapărat fără de internet, cât să se amuze de puţinul care ne-a luminat copilăria în anii cenușii ai epocii de aur.
PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe:
De cate ori citesc scrierile tale nu ma pot opri din plans.Este o desfatare pentru suflet.Astept noi scrieri.