La casa unde a fost bunu’ mic

Anii mei @ cel_mai_frumos_loc_din_lume. Altfel de amintiri, dintr-o altă copilărie

Pentru că viaţa nu e un vis colorat în alb, negru şi roz – e o poveste care se întâmplă acolo unde o trăieşti. Restul…e rest. Cine-l vrea, să-l păstreze. N-o să se îmbogăţească.

XI. La casa unde a fost bunu’ mic

Stau pe treptele casei – par tot mai mici, iar casa – tot mai goală. Mă simt bătrân şi mare într-o lume a copiilor, mică şi veselă, iar locul parcă mă strânge din toate părţile, străin şi neîncăpător. E cald si soare, ca-n toate amintirile care mă leagă de sat. Vantul plimba usor aerul pe sub cer, linistea aproape sminteste, doar timpul mai misca, inodor si parsiv, croind urme adânci peste tabloul inert. Mi-e dor de anii când nu mi-era dor de nimeni. Toți erau acolo unde îi știam, timpul gonea cu viteza bucuriilor mărunte și nu învăţasem a vorbi despre oameni la timpul trecut.

Învelită într-un acoperiș tăiat în patru ape și țuguiat cât să nu țină zăpada, căsuța noastră părea ridicată din cărțile de povești. Acoperisul n-avea nici bagele, nici tablă, doar internită bătută peste un rând şi mai vechi de draniţă, iar pereții erau simpli, fără stucheală de piatră sau stucaturi din ipsos. Primăvara, bunica stingea doi saci de var şi vopsea bojdeuca pe toate părțile în chindrus albastru, de trăsnea a spoială umedă până în strada mare.

De când lumea şi pământul, pe cuptor nu bate vântul

În camera de zi, unde ne-am perindat trei rânduri de copii, două paturi sprijină pereţii înveliţi în covoare şi lăicere, iar între ele şade masa. Aici, la lumina lămpii, au învăţat ai noştri pentru un bilet “dus” către o viaţă mai bună şi tot la masa asta îi citea mama ziarele lui bunicu’, tot mai chinuit de o cataractă păcătoasă. Iarnă de iarnă, soba de teracotă pierdea fuioare de fum prin incheieturile obosite de vreme, iar vara, învelită în ziare vechi, plita se transforma în şifonier pentru hăinuţele noastre. În „’ceea casă”, camera bună unde, în peste jumătate de veac de gospodărie, bunica şi-a dormit doar ultima noapte, mirosul de lemn si rufărie te poartă înapoi în timp, când fetele adunau munţi de boarfe ca să ia ochii viitoarelor soacre.

În patul cel mare, cu arcuri, ne înșiram toți nepoții ca niște clătite și adormeam, sub plapuma umflată cu fulgi grași, de gâscă. Celălalt pat, strâns între două table de lemn, era însăilat din câteva scânduri și un păier gros, pe care își intindea mama oasele. Cu noi in pat, greu s-ar fi odihnit câteva ceasuri, căci fojgăiam ca serpii in stuf si ne smocaiam pana in creierii noptii.

Dinainte de primul prășit și până când dădea bruma, bunicul dormea în bucătăria din capătul casei, pe o laviță în care cu greu încăpea un copilandru mai răsărit. Cum se odihnea el așa de încovrigat, n-am înțeles niciodată, dar acolo și-a dormit toate verile, cât a fost în putere. Eu, unul, am dormit nopti de poveste în bojdeuca noastră și tot în patul cel mare de lângă sobă ma odihnesc si azi, 30 de ani mai tarziu, cand mai trag câte o fugă pe-acasă.

Vopsită în verde, prispa învelea faţa casei pe două laturi ca o broboadă plină de floricele cioplite in lemn. Cocoţată pe un strat gros de nisipeală, lemnăria scârţâia sub mine ori de câte ori mă hâţânam ca o pisică de-a lungul ei, la ceas de grea plictiseală. Deasupra, pazia înşira un labirint de petale din lemn, sub simetria plăcilor de azbociment. În celălat capăt aveam şandramaua, o prelipcă lungă, îngustă și întunecoasa precum o vizuina de călugăr, ce ascundea, pe langa mâncări, tot soiul de ţoale vechi, nimicuri şi unelte uitate de vreme, adunate peste ani într-un univers în care nimeni nu se îndura să arunce nimic. Hargalâcul ăsta era locul de joacă al şobolanilor, cât pisicile de graşi şi răi ca niște câini de stână. Pe cat erau de ai dracu’, pe atât de mari, încât mama îi rărea cu furca atunci când scormonea prin dulapul prăfuit din spate.

Cerdacul înalt, peste care veghează două scânduri insăilate și tăiate într-un 1951 spălat, ars și uscat de ploi, soare și vânt, alungă eternitatea uitată a satului de pe deal. Doar Dumnezeu nu uită; noi, ceilalti, ne mai aruncăm privirea din când în când la cifrele zgribulite de pe fronton, cat sa ne amintim ca au mai trecut peste noi niste ani si, printre ei, s-au strecurat câţiva oameni, cu amintirile lor.

Din vârful cerdacului scormoneam uliţa, cu ochii după nadiceanca poştaşului în care îmi veneau pachetele de la Bucureşti, burduşite cu dulciuri, jucării şi alte nimicuri. Umblam cu șoalda prin marginea satului, dincolo de biserica, unde se întindea un lan cu mac cât Afganistanul. Adunam o poală de capatani pe care le rodeam ca un soarece, amiaza intreaga, pana se ratacea factorul si pe la poarta noastra. Daca aveam noroc, dadeam căciuliile de mac pe câteva pungi de bomboane oropsite, curată avere în decorul spartan al cooperativei din sat.

Din când în când, o ploaie aspra si grea, de simteai cum creste porumbul pana in buza streasinei, spăla în zadar praful infinit de pe uliţe. Ingramadit pe prispă ca un motan bătrân, priveam pârcioaga cu ochii trişti, căinându-mi ziua pierdută. Stropii izbeau țţărâna, ridicând ţurţuri de noroi, iar gutuii se zburleau în bătaia vântului. Înghesuite pe la colţuri, butoaie vechi, de plastic, îmbibate cu aromă de murături, adunau grijulii apa din streşini, ca pe o comoară. Târziu am aflat că picăturile pline de fire nevăzute de nisip scoteau petele din hăinuţele noastre mai abitir decât enzimele detergenţilor de la oraş, iar bunica se caznea sa potrivească butoaiele alea greoaie şi pântecoase sub suvoaiele care se rostogoleau prin jgheaburi, de cate ori dadea Domnul cu apă din cer.

Azi, privesc toate ungherele şi simt, parcă prin vis, tot felul de miroazne – în ‘ceea casă, şi acum, la fel ca în prima ei zi, miroase a lemn uscat, a curat şi a proaspăt; în camera mare, a fum de fag, a mâncări grele şi a oboseală; în tindă, a răcoare şi lapte acru, iar sub prispă, în curtea mică de lângă gard, trăsnea a detergent ieftin şi săpun de casă, dintr-acele în care mama ne înmuia jegul din hăinuţe. Din bucătăria cea mică unde cocea la cuptor, se scurgea un parfum gros de aluat prăjit şi toate izurile se înecau în fumul „de la foc”, scos de soba de vară printr-o cârpeală de hogeac.

Dintre toate, mirosul dulceag de fag ars și lapte prins se cuibăreşte în hainele mele de fiecare dată, unde încerc să îl ţin captiv cât mai mult timp. Degeaba. E la fel de sălbatic precum pupăza lui Creangă şi îl pierd imediat ce despachetez în praful tern al Bucureștilor. Dar fii-miu ştie de unde vin. Chiar, de unde oare? „De la casa unde a fost bunu’ mic”.

Mergem înainte.

PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe: