Dacă tot a venit toamna în mijlocul verii, am zis să dau lovitura la ştiucă. Octombrie e luna ei, nici nu mai contează că a venit la mijlocul lui iulie, că doar n-o sta să numere zilele anului pe fundul bălții.
E o duminică anostă, care n-aduce după ea decât ziua de luni. M-am trezit cu noaptea în cap și la șase goneam deja pe autostradă. Din când în când, număr norii pe cer. E mohorât, e răcorică, e timpul ei. Dacă nu prind nici azi, arunc tot în baltă și mă apuc de croșetat covrigi.
Mașina tușește monoxid pe șosea, am dat drumul la căldură tocmai în luna lui cuptor și mă gândesc că vremea a luat-o de-a dreptul pe pustii. În ritmul ăsta, o să tăiem porcul în iunie, iar până la sfârșitul vacanței de vară vopsim ouăle de Paști.
Gata cu filosofia, ăsta-i falimentul omului harnic. Mă pornisem deodată cu lumina zilei, iar pe la şase jumate scrutam, deja, luciul balţii, ca un amiral de apă dulce. Ici-colo, câte o plesnitură scurtă. Semn bun. Pe unde se dau atacurile, cercuri tot mai largi se căsca în apă, iar speranţa mea creşte odată cu ele.
Nu mă îndop cu iluzii. Chiar dacă vremea e bună, iar solunarul zice că halește ca o scroafă borțoasă, materialul uman e același, doar vesta e nouă :))
Dap, una nou-nouţă, cu şapte mii de buzunare, atârnă pe mine. Tocmai ce mi-a venit din China. O lună pe vapor şi încă o lună la poşta română, din vamă până în cartier, la Chibrit. Ori fi amendat ăştia prin parlament şi legile fizicii de-s mai lungi kilometrii aici, în România, altfel ceva nu se leagă, este?
Anyway, înainte să plec, mi-am îndesat toate comorile în ea, inclusiv un lipgrip rotativ, galben pe negru, care-mi bălăngăne acum la spate, ca o coadă de şopârlă. Harnașamentul e doldora de năluci, ca bradul de Crăciun, așa că o să am mâinile libere să dau după ştiuci cu tot talentul care zace în mine.
Nimic nu-mi mai stă în cale, iar succesul pluteşte în aer. E şi nişte ploaie pe acolo, dar izbânda cere sacrificii. Hai să ajung eu la partea cu izbânda, şi văd mai după aceea cum m-oi descurca cu sacrificiile.
Chioară de somn, balta coace aburi graşi în răcnetul sacadat al broaştelor. Soarele s-a rătăcit printre nori, iar trestiile dârdâie pe marginea apei. Două lebede și-au scos grădinița într-o margine de stuf. Le doare-n cur de pescari.
Încep cu un peşte de gumă, galben-străveziu ca soarele de iunie, lestat din fabrică, cu un cârlig imens care i se zburleşte pe spinare. Legăn lanseta prin aer, amestecând în oala cu nori şi plimb năluca dintr-un mal în celălalt, fără niciun câştig. Deja vu.
Iau repede alt peşte de silicon, alb-rosu-negru. Asta e combinaţia, o simt. Bine era dac-o simţea şi ştiuca, dar n-a fost să fie. Îl ud şi pe ăsta de pomană, o vreme, după care mă pun în cur şi cuget.
Azi e pornită pe topwatere, altfel nu se poate. Nu-i panică, am broasca la mine, undeva prin străfundurile vestei.
O scot iute dintr-un buzunar, să ne cunoaştem mai bine. E verde pe spinare şi galbenă pe burtă, cu pete întunecate şi un luciu morbid. În spate, îi tremură, irezistibil, două picioruşe de silicon. O grămadă de bani ce am dat şi pe asta, la vremea ei. Dracu s-o ia, dacă nu merge, o arunc în stuf s-o fută broscoii.
“E de somn, n-ai ce face cu ea“, îmi zice tovarăşul de pescăreală. Adevăr grăieşte: face zgomot şi vântură apa ca plugul pe brazdă, dar nici că-mi pasă. Măcar să intre ceva, orice: ştiucă, somn, lebede sau un şoarec de apă, numai să prind, naibii, o vietate, că mă înțeapă sufletul de ciudă.
Lansez broasca, dar mă omoară brădişul, lovi-l-ar apocalipsa şi bruma lui octombrie.
Ancorele agaţă hectare de putregai verde pe care îl pigulesc, cu ghearele, dintre acele de fier. Deja put ca un castor. Scârbit până în buza icterului, adun jegul vegetal sub fiecare unghie.
Arunc aiurea, batracianul de plastic face tumbe prin aer şi plonjează cu boltă, ca la olimpiadă, fix în mijlocul bălţii. Trag deznădăjduit de mulinetă și pierd orice speranţă, când zdrang: o bestie înghite broasca şi începe să se smucească în fir. Nu-mi pierd cumpătul şi încep să recuperez sălbatic. Jivina nu opune mare rezistenţă, nici n-are cum. E o prăpădită, fugărită din stuf, pesemne, de cumătrele mai îmbrăcate, care-și trăia liniștită exilul în răcoarea dimineţii când s-a întâlnit cu brotăcelul meu.
O ştiucă mare deghizată într-una mică se zbate ca un martir sub ochii mei.
Nu mă păcăleşti, bandito, mi-am zis, şi am săltat-o pe mal cu o mișcare precisă. Gata, am isprăvit-o.
Sunt frânt. Mă aştern pe iarbă şi privesc trofeul. Un sfert de ştiucă, anemică şi vai steaua ei, se dă cu capul de pământ. De ciudă, cred, când vede că i-am dat 1-0 tocmai io, cel-care-nu-prinde-nimic. E prăpădită rău, dac-o pun pe masă, e bună doar să mă scobesc cu ea între dinți.
Urmează cântarul. Are 300 de grame cu tot cu nălucă, abia mişcă acul pe cântar. Delir, lumea întreagă e a mea, tocmai mi-am depăşit recordul cu …. 300 de grame 🙂
Am prins curaj. Hai că e bine. Azi îi rup dinții. Cuprind cu privirea toată balta și visez deja un portbagaj de știuci, dar vremea câinoasă îmi curmă delirul. A început să plouă. Norocul ei. Fug la maşină să nu ruginesc, altfel zău că o nenoroceam.
Va urma. Poate și o nouă captură 😉
PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe:
Be First to Comment