La şuşea @ Cel mai frumos loc din lume

Anii mei @ cel_mai_frumos_loc_din_lume. Altfel de amintiri, dintr-o altă copilărie

Pentru că viaţa nu e un vis colorat în alb, negru şi roz – e o poveste care se întâmplă acolo unde o trăieşti. Restul…e rest. Cine-l vrea, să-l păstreze. N-o să se îmbogăţească.

7. La şuşea @ Cel mai frumos loc din lume

Aşa s-a pitit Bursucul de asfalt încât, odată pornit pe judeţeanul ce leagă Paşcanii de Fălticeni, cu greu îi dibuieşti intrarea. Dacă eşti sprinten de ochi şi izbuteşti să o coteşti spre sat, un drum lung cât o zi de post se aşterne de „la şuşea” până la şcoală, unde se frânge abrupt şi se varsă în Strada Mare. Aici bate inima satului, vatra în care se adună toate uliţele înşirate, ca dinţii unui pieptene, între şcoală şi biserică. Cele două clădiri de cărămidă, anume proptite în capetele străzii, veghează, parcă, mersul și firea oamenilor – leneş-dimineaţa, împleticit de la crâşmă, mai vesel în zilele de duminică, apăsat spre biserică sau obosit-la apusul soarelui.

Pornit aiurea prin sat, o luam de-a lungul străzii mari şi mai departe, spre şosea, la ogor, după ai mei, agăţându-mă de căruţe ca o maimuţă scăpată în copaci. Ghemuit pe inima harabei, care mă hurduca la fiecare bortă, beleam ochii peste hulube după harapnicul căruţaşului, în timp ce picioruşele îmi tremurau lângă spiţele roţilor cele mari de la spate. Dacă mă dibuia, intram aşa de rău în gura omului, încât nici Iordanul nu mai putea spăla şuvoiul de Dumnezei, cruci, Cristoşi şi alte bisericale ambalate în felurite sudălmi ce se rostogoleau asupră-mi.

Un vagon de pământ, adunat în straturi uniforme de rapăn, am cărat de la ogor până în cădiţa cea roşie în care ne spălam păcatele zilei. Ca nişte boboci de raţă, ne adunam toţi copiii în jurul ligheanului, sub lumina chioară a becului din cerdac. După atâtea pocinoage, nici azi nu pot să înţeleg cum, dincolo de muci, vânătăi şi nelipsitele muşcături de animale, nu m-am îmbolnăvit niciodată în colţul acela uitat de vreme. Orice boleşniţă de moment îşi afla sfârşitul în folia cu aspirină din dulapul de pe sală, singurul argument doftoricesc pe o rază de zece kilometri. Aşa de iute ne războleam cu o aspirină şi-un cei de ce se găsea prin ogradă, încât, până la răsărit, nu mai aveam nici pe dracu’ şi eram din nou pregătiţi să întoarcem satul pe dos.

Dincolo de hotarul satului, drumeagul ăsta m-a purtat în cele mai straşnice aventuri. Am fost la moară la Conţeşti şi-apoi am băut, cu neamurile, o poşircă albă şi seacă la bodega din centru. Am fost şi la Heci, şi mai departe, la Tătăruşi, la moara cu ciocănele, într-o călătorie care, în pasul iepei lui nea Sandu, ‘ăl mai mic frate al bunică-mii, s-a lungit undeva spre eternitate şi n-am precupețit nici un efort când, nebun de foame, am ciugulit toate poamele de la gardurile creştinilor. Am urcat şi la stânele hecenilor, am călărit combina la treieriş, am năduşit ca un  om vrednic adunând paiele din miriştea de la şuşea şi m-am întors în sat, de nenumărate ori, privind cerul și lumea întreagă din vârful căruţei cu fân.

Multe lucruri frumoase mi-au luminat copilăria, dar căratul fânului în arşiţa lui cuptor mi-a rămas pe suflet ca o poezie de-a lui Coşbuc. De la ogor, coboram drumeagul colbuit şi plin de şleauri care dădea în şosea. Scurmat şi răsucit de roţile tractoarelor, drumul ne hurduca aşa de tare, încât ne agăţam ca nişte maimuţe de drugul din lemn tras peste claia de fân. Până la şosea, pe care o treceam cu mare băgare de seamă, mai şparleam câte o răsărită, câţiva dovleci şi un braţ de porumb crud. Era un mecanism vechi de când lumea şi pământul, unde fiecare creştin ciugulea de la vecini, într-un echilibru pe care nu-l contesta nici măcar popa la slujbă.

Deşi număram mai mulţi copii în căruţă decât fire de paie, treaba mergea unsă – calul se opintea, roata se-nvârtea, iar Sandu trăgea ca un turc din ţigară, legănându-şi trupul ascuţit în ritmul hurducăielilor. Nici cu arcanul nu ne-am fi dat duşi de acolo, chiar dacă ne ameţea fumul de mahorcă, vălătucit ca dintr-un hogeac spart, iar din urmă ne îneca colbăraia ridicată de roţi.

Murdari din creştet până în tălpi, ciuguleam ca graurii din răsărită şi ne împărţeam bostanii într-o ciorovăială de nedescris. Acum mai bine de un sfert de veac, înainte de capitalism, halloween şi cartoon network, pe malul Siretului, dovlecii ciopliţi se chemau gorile iar copiii băteau tarlalele în căutarea celui mai cel bostan, mare, umflat şi portocaliu. Pe atunci, o mână de om cu părul creţ şi gura mare jumulea dovlecii de pe ogoarele oamenilor şi îi scobea vesel lângă coteţul porcului, care grohăia înnebunit de mirosul maţelor portocalii. După ce furam o lumânare din rezerva bunică-mii, fugăream bezna uliţelor cu gorila în braţe, până mă lăsau puterile.

Azi, mirosul umed de dovleac încă mă mai poartă înapoi în praful bătăturii din inima Moldovei, unde, în fiecare seară de vară, închipuiam câte un halloween cu verii mei.

Şoseaua nu m-a mai purtat de multă vreme la ogor, căruţele s-au rărit, bătrânii nu mai vin, pe acolo, seara de la muncă, nici că s-or mai întoarce vreodată de unde s-au dus. Mi-au rămas amintirile, înşirate la fiecare pas în colţul acela mângâiat de Dumnezeu şi uitat de vreme. Dacă aveţi drum încolo poate nu uitaţi că, mai sus de Paşcani, prima pe dreapta cum urci spre Fălticeni, umpic mai tras de la şuşea, se ascunde cel mai frumos loc din lume.

PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe: