Nimic nu e mai revigorant, într-o duminică de vară, decât să iei ploaia-n piept pe autostradă, în răcoarea dimineții, chior de un bec și cu un ștergător belit. Aşa că, după ce am băut până la fund paharul amar al unei drumeții înecate în vânt şi zoaie, am intrat în oraș, amărât și plouat ca un câine fugit de la stăpân. Dar Dumnezeu nu doarme. Tocmai când mă culcuşeam mai bine la umbra parbrizului, două ronduri răsucite abrupt în inima șoselei mă scutură din amorţeală.
Dibuiesc pedala, o calc cu dușmănie și mă înscriu la pista de amerizare pentru hidroautomobile Dâmbovița, chiar pe cheii dezgoliți de parapeți, ce-i poartă numele. Aici, unde atâția băjeți si-au scos la înot mașinile după câte o seară mai curajoasă, gândul cel păcătos mi-a tulburat mințile: hai la târg, să cârpesc căruța pe bani puțini. Trafic lejer, aşa că, în câteva minute, mă întorceam în timp vreo douăşcinci de ani, într-un peisaj postapocaliptic, suspendat între socialismul falimentar și capitalismul fără de capital.
Oriunde mă uit, văd doar dughene urâte, oameni și mai urâți cu tatuaje, evident, dintre cele mai urâte. Nu e panică: nici bucatele dubioase, nici răul, nici urâtul nu mă sperie căci mă știu curajos de mic și mai ales iute de picior în momente de cumpănă. Cum intri în târg, nostalgia copilăriei postdecembriste, cu miasme de mici, noxe și gunoaie, purtate dincolo de sistemul imunitar pe aripi fetide de muscă, te copleșește.
Un individ tatuat, negru și urât ca spatele casei mă abordează cu mișcări ample, de balerină soioasă: – Boss, am un audi frumos, țiplă, să moară mama.
Curios defel şi dornic s-o salvez pe mă-sa de la pieire, mă arunc în necunoscut și îi fac jocul. Dau două ture de mașină, mă uit sub capotă, unde nu pricep mai nimic şi îi mai dau două ture, până mă lasă răbdarea.
– Am luat-o de la o bătrânică din Germania, o ţinea degeaba în curte, că mai avea una.
La cum arată, baba o ţinea în curtea unui taximetrist, dar am decis să nu intru în detalii contondente cu acest spadasin de Vitan. Mă mai învârt o dată, mă scarpin în creştet şi îl întreb, cu un aer de expert: da’ câţi ani are?
– E din 2000 patroane, uite ce linie are!
Răspunsul mă descumpănește, nu sunt pregătit să-i fac majoratul la anu’, într-un service autorizat. – Da’ kilometri? “Două sute de mii”, glăsui pe nerăsuflate ţiganul, păstrând încă vreo 200 de milioane, reali, în buzunarul conștiinței lui de infractor reabilitat.
– E diesel, bossulică, abia acu se lasă, ăsta-i motor de cursă lungă.
De lăsat am văzut şi io că se tot lăsa, mai mult dreapta-față, dar n-am rămas să polemizez cu garoiul, prea mă grăbeam să ajung întreg acasă. Încerc să depășesc prin ocolire, dar samsarul e mai iute de gleznă. Mă ghidonează subtil către cealaltă fetiţă pe care o codoşeşte în bordelul ăsta auto: un BMW, căruia geambaşul de rugină îi furase dreptul de a muri liniștit într-un cimitir de maşini.
Scenariul tragi-comic s-a mai întins cale de vreo oră, timp în care m-am împiedicat şi de alţi escroci mărunți, vânzători de iluzii şi rugină cu volan pe dreapta, toate naţiile de samsari captivi într-o lume pe care se străduiesc să o ţină departe de lumina cicatrizantă a civilizaţiei contemporane. Acolo unde prostia, sărăcia şi golănia clocesc laolaltă, România modernă pare un vis cronic de vară înzăpezit între Piaţa Bobocica şi Târgul Vitan, pe care îl respiri, cu aburi la gură, în lumina hibernală a soarelui de ianuarie.
După vreo două ceasuri de traume, am plecat acasă cu un ştergător mai mic decât ăla care îmi trebuia, un bec luat la juma’ de preţ dar care nu a vrut nici în ruptul capului să încapă în găuricea farului şi doi peşti de sticlă de care aveam mare trebuință la colecţia personală.
Şi-am mai aflat că nu voi fi niciodată destul de bogat ca să am bani de aruncat în câinii adunaţi pe lângă tarabele din Vitan.
După câte am pătimit, numai poze nu mi-a mai trebuit să fac, aşa că am pus de aici: dailybusiness.ro, vitan-auto.ro, muzeuljucariilor.ro
PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe:
Be First to Comment