Koh Phi Phi: pe urmele lui di Caprio
Pentru că Thailanda nu e doar despre curve, tarabe cu mâncăruri dubioase și plajele din Phuket, e bine de știut că poţi accesa o mulțime de excursii prin insulele (koh, pe limba lor) vecine, cu nume care te fac să dai mărunt din buze. Iar Phuket este cel mai bun loc de unde poți să țopăi din insulă în insulă cu jonca sau șalupa rapidă.
Dacă nu ți-ai spart toate puterile în crucea interminabilelor nopți tropicale și ești în stare să te scoli odată cu păsările junglei, o Toyota fistichie va veni să te culeagă din fața hotelului, pentru vreo două mii phukețini de-ai lor. Adică în jur de 250 de lei, prețul unui bilet spre paradis.
Așadar, în cea de-a treia zi a pogorârii mele în Thailanda, la prima oră a dimineții, titicarul mă lăsa lângă o coșmelie unde m-am împrăștiat pe o bancă, laolaltă cu venetici din toate colțurile lumii. Deși e sfârșit de sezon, călcam pe oameni ca în taberele de refugiați.
Am primit un instructaj dezarmant, dar numai după ce ne-au luat bănuții, cum că în apă sunt niște creaturi care intră în talpă și nu mai vor să iasă de acolo, gravidele pot naște spontan pe speed boat, maimuțele mușcă, elicea șalupei te poate tăia felii, ca pe salam, echipamentul de snorkeling costă mai mult decât face, în cazul în care îl prăpădești pe undeva sau ți-l fură peștii, iar răul de mare pândește la fiecare val.
Măcar pentru boala marinarului de apă dulce au și un leac – 50 mg de Dimenhydrinate. O pastilă scuteşte raul de mare, de la a doua e şi mai bine că adormi grămadă şi nu mai simţi nici drum, nici valuri, nici nimic. Așa că nu luaţi două, că nu-i o călătorie psihedelică.
Vorbele fiind vorbite și banii încasați, am dat cu subsemnatul pentru firma de asigurări şi m-au tras în poză, ca să aibă un reper dacă mă scot din inventar înainte de sfârşitul zilei şi tre să-mi găsească adresa de livrare. După care am ridicat ancora din cheiul Chalong spre arhipelagul Phi Phi, adică insulele Phi Phi Don și Phi Phi Leh.
Călătoria în sine e memorabilă, căci localnicii vorbesc engleza mai mult din mâini şi aruncă în tine cu zâmbete şi cuvinte de-ale lor din care nu pricepi absolut nimic. „Hai”, „hoi”, „hi” și, din când în când, câte un „macmac” dezarmant, desenează o barieră de comunicare pe care nu o poți depăși nici măcar cu viteza google translate.
Nu contează, eram pregătit pentru orice – aveam crocșii bleumarin și pălăria cea fistichie, singurele lucruri de care nu te poți despărți acolo.
Până s-a ridicat soarele în vârful cerului, tăiam deja valurile cu ditamai șalupa rapidă, care toca liniștea coralilor din Marea Andaman în copitele cailor putere.
Drept vă zic: e atât de frumos pe acolo, încât până și eu am tăcut o vreme, mâncând din priviri peisajul rupt parcă din timbrele alea nenorocite la care mă zgâiam pe vremea lui ceaușescu.
Soarele e sus de tot pe cer și arde ca dracu’. Juma’ de barcă e la snorkeling, jumate rămâne uscată, pentru că o emisferă întreagă îşi ţine femeile departe de soare, învelite din cap până în picioare. Abia când vezi o fetiţă de 12 ani înotând în tricou, stretch până la glezne și batic, înţelegi de ce doar doi oameni din şapte sunt cât de cât liberi pe pământul ăsta mare şi rotund.
Ori, dacă sari în pijamalele alea, faci snorkeling direct pe fundul mării, respiri apă şi te scoate mai puțin viu.
Am oprit mai întâi pe Koh Phi Phi Don, unde m-am strâmbat la maimuțele care sălășuiesc pe stâncile de calcar. Aici trăiesc o mulțime de macaci mâncători de crabi, din soiul cu coadă lungă, care au un obicei atipic pentru specia lor – se bălăcesc și înoată aidoma cățeilor.
Sunt o mulțime și colcăie ca şobolanii, într-un peisaj demn de cartea junglei. Ghidul zice că-s agresive. Mă aplec către o familie care se dă huța pe o liană. Urlă la mine, urlu şi io la ele, până belesc nişte ochi rotunzi şi umezi. Cică mușcă. Şi ce, io nu ştiu să muşc???
Anyway, ghidul zice că n-avem voie pe insulă, să hărtănim maimuțele. Ha! Norocul lor că e apa adâncă, altfel desantam ca Magelan pe Mactan şi făceam militărie cu selfie stick-ul până nu rămânea nicio poză nefăcută.
Le-am lăsat în lumea lor și am pornit spre Koh Phi Phi Leh, ca să ne zgâim la Peștera Viking. Grota e plină de niște păsări care fac cuiburi comestibile. Comestibile pentru chinezi, că ei oricum mănâncă tot ce mișcă, iar din palatele rândunelelor Phi Phi fierb o supă pe care o mai și mănâncă (!!!). Așa că nu am putut intra, ca să nu tulburăm creaturile și așa ostenite de truda casnică și ne-am învârtit în jurul insuliței nelocuite.
Apa golfului Pi Leh este într-atât de străvezie, încât citești fiecare urmă de nisip pe fundul mării. Pătat cu pietre netede, substratul se vede ca o carapace de broască ţestoasă, peste care plutesc, aiurea, peștișorii clovn și amatorii de snorkeling.
De aici, am ocolit insula și am ajuns la Maya Bay, plaja pe care di Caprio a scos-o din anonimat. Buba e că accesul a devenit strict interzis după nici două decenii de turism deșănțat, ca să-și mai tragă sufletul vegetația și vietățile. Vasul te duce până în balize, tragi cinşpe mii de poze şi mergi mai departe. La fel ca multe altele primite de-a moaca de la planeta albastră, plajele virgine sunt tot mai puţine şi tot mai secătuite, valurile de turiști înecând vegetația, nisipul și întinderile de corali sub un morman de plastic și alte reziduuri pe care doar specia noastră le poate crea.
După amiază, am pornit vijelios spre Koh Khai Nok, o insuliță populată doar de câțiva băștinași-bișnițari de fructe și nimicuri, plus o gloată de albi fugiți de acasă, care nu s-au trezit nici până acum din filmul cu di Caprio. Abia aici am scăpat de ghidul “nu e voie” și ne-am întins ca șopârlele la soare.
De sub pălăria cea multicoloră, mi-am rotit ochii ca un cameleon și am căzut de acord că așa arată paradisul după mintea mea de chiriaș în grădina Maicii Domnului. Oriunde privești, verdele junglei și albastrul cerului revarsă în mare nuanțe de acvamarin, iar tremurul apei a tocit nisipul într-un praf auriu, înşirând pe linia crudă a ecuadorului o plajă absolut memorabilă. Valurile mării se izbesc, încet, de valurile de cocotieri care ascund umezeala tropicală de arșița soarelui. Nu-i ușor să-ți găsești aerul în clima de aici, dar dacă o iei ușurel și bei apă ca batracienii, ajungi să te obișnuiești cu gradele multe și umede.
La tropice, soarele apune oarecum repejor în sezonul uscat, undeva pe la 8 seara. Așa că, tocmai când mă cuibărisem mai bine pe nisip, au sunat retragerea. Greu m-am urnit înapoi spre casă, dar n-am avut încotro. În doar trei sferturi de ceasuri, șalupa m-a zvârlit îndărăt, în viermuiala de turiști și curve din Patong, iar tabloul arhipelagului Phi Phi s-a risipit sub isteria de neoane de pe Soi Bangla.
Data viitoare plecăm în junglă, vă povestesc cum m-am dat cu elefantul și despre rezervația Khao Sok, un tablou viu, demn de Cartea Junglei.
PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe:
Be First to Comment