Skip to content

Mama

Anii mei @ cel_mai_frumos_loc_din_lume. Altfel de amintiri, dintr-o altă copilărie

Pentru că viaţa nu e un vis colorat în alb, negru şi roz – e o poveste care se întâmplă acolo unde o trăieşti. Restul…e rest. Cine-l vrea, să-l păstreze. N-o să se îmbogăţească.

3. Mama

Eram în poartă, amândoi, ca de atâtea ori. Mi-ai zis că n-o să mă mai vezi şi aşa m-ai adunat la piept, că mi-ai luat suflarea şi-apoi ai plâns de-a aflat ulița-ntreagă că-ți pleacă băietul ‘napoi la Bucureşti.

Trecuse înc-o vară, ca multe altele până atunci şi viața-ntreagă mă aştepta nerăbdătoare, pe drumul ce înşira praful înainte-mi.

Mai ştii, cum ne țineam amiezele pe prispă?

Cum mai şedeam noi la poveşti, în liniştea verii, cocoțați pe treptele casei şi îmi scoteai, din uitarea unui timp pierdut, comori de amintiri din care am aflat despre străbuni, războaie, pribegii, sărăcia colectivului, regăsiri şi începutul lumii noastre, aşa cum o găsisem eu.

Din patul cel mare, aşezat lângă peretele încălzit de covoarele înflorate, unde adormeam iarna privind focul lemnelor din sobă şi până departe, la poalele dealurilor de peste Siret, mi-ai răbdat toate nefăcutele pe care le-am legat, în drumul copilăriei, ca pe un şirag de pocinoage lung cât povestea primăverii mele.

Când nu urcam în părul cel mare ori pufăiam țigări călare pe stogul din fundul ogrăzii, întru groaza trecătorilor care zbierau că voi aprinde întregul sat, jeleam din toți plămânii de pe acoperişul şurii, unde bunicul mă încolțea, necăjit de stricăciunile pe care i le pricinuiam. Veneai să-l domoleşti cât să apuc să mă cobor ca o pisică pe marginea dinspre şopron, de unde săream gardul cooperativei şi o zbugheam pe uliță, devale ori pe la neamuri. Am colindat ca o rață, două primăveri la rând, apele revărsate ale Siretului la marile inundații şi am mâncat bureții strânşi de pe şes aşteptând să se mai zvânte pe sobă hainele veşnic ude. Munceai la tocana de ciuperci lângă colecția pestriță de pantalonaşi şi bluze ce împodobeau soba ca pe un pom de Crăciun. Urât de plumburiu mai era cerul la început de april: turna într-una şi fiecare pas era o luptă cu noroaiele de oriunde, dar eu nu mă dădeam dus de acolo două săptămâni legate, oricât de greu mă încerca vremea potrivnică şi cenuşie. Duminica, prăjeai piure cu ceapă şi carne la garniță, pe care le potriveai cu murături alese şi o cană de vin din care cinstea bunicul când se aduna de la treburi. Era atât de bun şi de bine, că până şi soarele scotea capul dintre nori şi îşi arunca timid razele pe fereastră cât să ne vadă bucuroşi unul de celălalt. Streaşina îşi plângea ultimele lacrimi din zăpada adunată pe acoperiş, iar vrăbiile prindeau glas printre crengile descărnate. Apoi venea Paştele, odată cu mirosul năprasnic de rom şi nucă din bucătărioara ascunsă în capătul prispei, unde munceai zi şi noapte la salată, cozonaci, borş, ouă vopsite şi friptură de pasăre. Seara, mă găteam îndelung pentru biserică şi adormeam cuminte înainte de slujba de Înviere.

Mă trezeai dimineața, când ciocneam cu neamurile câte un ou şi o cană de vin anume păstrat peste an.

Iarna, am prins zăpezi cât gardul şi n-am auzit pe nimeni să se plângă cum zile în şir doar vântul mai trecea dinspre şosea, peste nămeții ce înveleau satul. Bucuroşi de darul omătului, zeci de copii nesăbuiți ne aruncam din creştetul dealului cu săniile în vale, de unde ne adunam fiecare pe la casele noastre, obosiți şi flămânzi ca vai de noi.

Am însoțit feciorii satului cu Jianul, l-am iscodit fascinat pe doctor cum oblojea ursul sub privirea vânătorului cel iscusit şi plin de medalii şi am cârâit capra pe care mi-o meşterise nea Vasluianu, tâmplarul satului, dintr-o cioată uitată prin ogradă. Am călărit toți porcii neamurilor, care cădeau, pe rând, sub cuțitul lui Sandu şi sfârşeau în copaia uriaşă de lemn moştenită de la străbunici, pe care o plimbau bătrânii de la unul la celălalt. Mirosea a mirodenii şi cârnați în strada mare şi nimeni nu cunoştea spaima colesterolului.

Vara mi-a adus poveştile însorite, când alergam vacile la cireadă, călăream căruțele cu fân, mă bălăceam în Siret, trudeam la câmp lângă bunicu’, umblam la târgul de la Lespezi ori pe la stânile risipite oriunde, căram grâul la morile din Heci şi Tătăruşi sau pierdeam vremea cu flăcăii mai mari pe şanțurile pieptănate de iarbă, din strada mare. O mie de neamuri priveau din spatele gardurilor isprăvile pe care tata, în drumul spre casa părintească, le aduna din poartă în poartă, ca un polițist de conjunctură, zâmbind stânjenit fiecăruia dintre ei.

Dincolo de toate amintirile pe care le-am adunat, rămân zilele tale de trudă în mijlocul câmpului, diminețile de iarnă cu cețuri albastre, când spărgeai gheața în găleata din tindă şi săpai potecă spre animalele din grajd, drumurile la noi încărcată cu ce adunai mai bun din munca de peste an şi grijile care ți-au măcinat inima an de an. Rătăciți printre ele am rămas noi, tot mai mulţi, dar mai singuri şi mai împrăştiaţi.

Copilăria mea s-a încheiat brusc, într-o dimineață urâtă de martie, când am aflat că nu mă mai aştepți în pragul casei. Ai avut dreptate, aveam să nu ne mai vedem, dar pe mine încă mă mai încearcă, atunci când intru pe uliță, îmbrățişarea ta, în umeri. Mă uit în tindă şi văd sacoşa de muşama pe care o luai la târg, uitată într-un cui, unde se însoțeşte cu bastonul bunicului. Au înlemnit acolo şi nici că vor să-şi afle vreun alt rost.

De dorul meu plângeai, chiar înainte de vremea despărțirii, aşa cum n-a mai făcut-o nimeni, de-atunci şi până acum. Ți-ai trecut mâna aspră peste lacrimi, aceeaşi care ne-a legănat pe rând, pe toți, ai potrivit degrabă baticul decolorat de soare peste neaua de păr şi m-ai purtat cu privirea până în colț, spre strada mare. Cum ai ştiut atunci, ce a urmat, o să îmi spui odată, când vom fi iarăşi noi. Până atunci, să ştii c-am fost cuminte, în felul meu, mă ştii doar, mi-am văzut de şcoală, muncesc, m-am aşezat la casa mea şi unul blond, cum eram eu în zilele cu noi, se-aude împrejur.

Zilele petrecute în sat s-au făcut ore, iar ceasurile împreună – minute furate sub liniştea teiului din cimitir.

Şi iar îmi amintesc cum petreceam amiezile în pragul casei, între stâlpii cei verzi din fag.

A trecut prânzul, acuşi trece trenul de 5 şi bunicul aduce vacile acasă. Eu încă mai aştept să mă trimiți la apă – gălețile sunt goale, pe banca de la foc. Te las acum, ştii doar că nu pot sta locului prea mult. Mă-ntorc pe seară, să-mi pui deoparte nişte borş dres şi-om mai sta noi la poveşti ca doi bătrâni, pe prispă.

PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe:

Published inCel mai frumos loc din lume

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

© 2017 Toate drepturile rezervate cristianacatrinei.ro.

Share This

Share this post with your friends!