“Cel mai iubit fiu al poporului” a sfârșit în ziua de Crăciun, împușcat ca un câine. Puțini își mai amintesc, însă, de blestemul vrâncenilor pe care Ceaușescu îi zdrobise cu 32 de ani în urmă, la Vadu Roșca.
Devenit general maior la 32 de ani, printr-o numire politică halucinantă, fără nicio zi de instrucție, fără experiență militară de orice fel, a ajuns instantaneu în conducerea armatei române, poziție din care, câțiva ani mai târziu, a reprimat revolta răzeșilor care se opuneau colectivizării.
Zona rămăsese un bastion al țăranilor liberi, care nu acceptaseră sărăcia „colectivului”, iar generalul bolșevic fusese trimis să închidă rapid procesul de colectivizare. A urmat un masacru, ordonat direct și personal de viitorul dictator, în urma căruia nouă țărani din Vadul Roșca au sfârșit sub gloanțele armatei, iar alți 48, răniți. „Să le dăm răzvrătiților ceea ce vor”, urla Ceaușescu, un politruc pitic împopoțonat cu straiele armatei, flancat de tancurile și camioanele de pe care se trăgea în oameni. Pentru supraviețuitori, au urmat torturi, condamnări în gulagul românesc și o viață marcată de stigmatul anticomunist.
Blestemul unui răzeș l-a urmat, însă, până la capăt pe „cel mai iubit fiu al poporului”. Să moară neîmpărtășit și cu mâinile legate la spate, așa l-a blestemat Marin Crăciun, martor al evenimentelor, pe micul bolșevic deghizat în general. Și așa a murit.
A meritat această soartă? În absența unui proces amplu, numai Dumnezeu, în care nu credea de fel, poate ști.
Din păcate, căderea cuplului Ceaușescu a fost doar unul dintre momentele cheie din istoria noastră care nu au urmat, până la capăt, un curs limpede al evenimentelor.
Procesul a fost așa cum îl putem vedea în materialele de arhivă, acuzațiile de genocid, subminare a economiei și delapidare de fonduri nu au fost probate nici până astăzi. Pentru ca românilor să li se facă dreptate până la capăt, Ceaușescu putea fi judecat pentru crimele de care s-a făcut responsabil în timpul colectivizării din Vrancea sau la izbucnirea Revoluției, între 16 și 22 decembrie ’89, pentru ordinele absurde care au dus economia în faliment și populația în pragul disperării, degradând condițiile de trai dincolo de puterea de închipuire a Europei acelor timpuri, pentru incriminarea și nemiloasa reprimare a gândirii și exprimării libere, pentru gratiile pe care le ridicase în jurul granițelor, ținând captiv un popor întreg, și pentru multe alte lucruri. Dar nu pentru furtul unor sume pe care mintea lui de bolșevic oricum nu înțelegea să le folosească în interes propriu, nici pentru genocidul a 60 de mii de oameni, o cifră suptă din deget raportat la probatoriul încropit pentru mascarada de la Târgoviște.
Unde a început și unde s-a terminat vina lui, care este raportul dintre intenție și consecințe în evoluția economiei și a finanțelor țării, câți oameni au murit din pricina condițiilor precare de trai, e complicat de stabilit, deloc imposibil, însă, în mod cert, nu poate fi cernută într-un proces de o oră și jumătate. Și el, și nevastă-sa, și noi, MAI ALES NOI, meritam un proces sănătos, care ar fi putut deveni piatra de temelie a procesului comunismului în ansamblul său. N-a fost să fie.
A fost primul semn că zorii României postdecembrise se vor ridica peste un orizont strâmb, lăsând loc resentimentelor, îndoielii, nostalgiilor, rănilor nevindecate și, în general, unei societăți divizate, ușor de manipulat.
PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe:
Be First to Comment