Skip to content

Patimile mele din buza Paştilor

În loc de preambul:

Vă zic aici, ca să nu pățiți şi voi ca mine: am aflat unde se ascund cozile interminabile de la semafoare – s-au aliniat, frumuşel, în hipermarketuri, unde rațiunea doarme învăluită în vise pantagruelice, iar coatele zboară ca la proba de 200 de metri fluture.

All in all, vom avea, şi anul acesta, un after party pe cinste la camerele de gardă, după un post de 40 de zile, păscut la tarabele cu verdețuri.

La şapte şi-un sfert, o coadă de balaur şerpuia în afara coşmeliei, tăia trotuarul şi se încolăcea printre doi stâlpi de beton. Credinţa nestrămutată în pâinea cea de toate zilele se împleteşte armonios cu dogma românului pentru statul la coadă, păstrată cu sfinţenie din vremurile sănătoase ale epocii de aur, când lucrurile mergeau mai bine iar tineretul ştia ce-i aia bunul-simţ.

Pentru că ieri n-am găsit un loc de parcare în tot cvartalul din jurul pieţei, m-am întors azi, cu noaptea în cap, sa iau un cozonac şi-o bucată de pâine. Mare greşeală.

La geam, un mesaj cutremurător spânzură de-a curmezişul, veritabilă burtieră a prăvăliei la ceas de grea încercare pentru publicul său: duminică şi luni – închis. Cu litere mari şi roşii, ca ouăle de Paşti. Oamenii privesc înmărmuriţi şi îşi refac socotelile. Două zile întregi!

M-am aşezat stingher la capătul şiretului uman şi am pus ţinta pe uşa prăvăliei. Timpul apasă greu. O doamnă corpolentă iese tacticos, în freamătul poporului, cu plasele doldora de pâini. În stânga are vreo cinşpe mii de franzele, iar de partea cealaltă se echilibrează cu “n” cozonaci, chifle şi împletite, cât să susţină, vreme de o lună, Armata a 6-a în iadul de la Stalingrad.

Scena s-a repetat de mai multe ori până când invidia şi-a făcut loc printre trupurile aliniate şi a luat minţile creştinilor. Oamenii au început să ţipe isteric, de parcă eram la concertul lui Robbie Williams. Hitul ceauşist “Daţi câte două, să ajungă la toată lumea” a răbufnit din piepturile vlăguite, iar încrânenarea vecinilor a început să mă gâdile în coaste. Ah, dacă ne-ar vedea to’arăşul, ce şi-ar mai freca labele de mândria lucrului bine făcut, cel care dăinuieşte peste ani şi bântuie apucăturile urmaşilor.

S-a mai dus juma’ de ceas din viaţa mea, am mai îmbătrânit puţin, dar nimic nu e în zadar: mi-a venit rândul. Mă simt intimidat de livrările industriale şi cer trei pâini şi un cozonac, chiar dacă ştiu că voi ciuguli la ele până la Sf Marie mică. Vânzătoarea îmi îndeasă pâinea cu o undă de dispreţ şi compătimire în privire. Sunt slab şi nu ştie dacă voi trece sărbătorile cu doar o pâine pe zi. Îmi ia banii şi pare că se împacă cu gandul: voi crăpa de inaniţie.

Ies, ruşinat de puţinul din traistă. O mână experimentată mă trage deoparte, iar omul care o manevrează se strecoară şerpeşte în magazin. E limpede, Ceauşescu e viu şi bântuie, neştiut şi nesimţit, minţile rătăcite ale celor mai puţin norocoşi dintre noi. Iar prostia, răutatea şi ipocrizia se conjugă la puteri infinite acolo unde ignoranţa îşi adună puterile între cohortele ei de idioţi fideli.

Dragilor, #fieca, de Sfintele Sărbători Pascale, să nu fi halit chiar tot curcubeul ăla de ouă fierte pe care le-ați înşirat p’acilea cu meleoanele, altfel icterul e un cuvânt prea mic pentru ficații voştri 🙂

Sursa foto: depositphotos.com

PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe:

Published inMai mult eu

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

© 2017 Toate drepturile rezervate cristianacatrinei.ro.

Share This

Share this post with your friends!