Skip to content

Sâmbătă, după Ignat, @ #cel_mai_frumos_loc_din_lume

Oricât s-ar perpeli Greta de la căldurile planetei, când caut pe hartă cel mai frumos loc din lume, simt pe spinare pișcătura Nordului, vântul rece și aspru ca sufletul Siberiei, venit parcă pe urmele lui bunicu’, în ’44, când s-a întors din brațele lui Stalin.

Nici nu mai știu câte ierni am zgribulit în colțul ăsta de hartă, fără apă caldă la robinet, fără robinet de orice fel, cu umblătoarea în spatele casei, la mila gerului matinal, când crăpau pietrele de frig şi ţiganii în ilic.

După atâta amar de vreme, oricum mă sucesc și mă învârtesc, tot acolo mă trage ața și caut orice pricină ca să dau o fugă până departe, sus, în vârful dealului. De data asta, am prins o juma’ de purcea autentică, numai cereală și zer, un vis de iarnă cu șorici și pliscălău. Două săptămâni m-am culcat cu gândul la bietul animal târguit în pragul sfintelor chiolhanuri hibernale, iar sâmbăta trecută, de Sfinții Iuliana și Temistocle, a doua zi după Ignat, i-am trântit o pomană de neuitat.

Chircit sub alintul unui ningău sărac în omăt, așa am găsit sătucul în buza sărbătorilor, clipind lumini chioare dindărătul fereștilor dublate cu încă un rând de geamuri. Copiii de ieri s-au pierdut, odată cu hotarele Europei mari, iar urmele din zăpada cernută pe ulițe sunt tot mai puține, de la an la an.

Dincoace de poarta hârbuită, bojdeuca noastră m-a privit de sus, din vârful cerdacului scorojit, de mi-a crăpat obrazul de rușine știind cât de goale-i sunt odăile în care ne-a ținut până am dat cu fruntea de grindă. Înăuntru, soba a prins deja a dezmorți păretarele și dușumelele, cât să lepăd un rând de bulendre de pe mine. Îmi lipesc spinarea de plăcile decolorate de teracotă, printre care sfărăraia se risipește în toată camera și aștept să prind, în haine, mirosul dulceag de fag ars.

Toate-s la locul lor, doar că nimic nu mai e la fel.

Mă înham la loc cu toate boarfele din bagaj și ies în drum. Cum Doamne iartă-mă reușeam, acum treizeci de ani, să alerg ca bezmeticul prin ger și omăt cu niște straie încă o dată cât mine, nu pot să pricep. Frigul nu mai e la fel, nici el, dar tot îl simt cum mă taie până jos, în măruntaie, ca o vodcă luată în fugă. Trec pe la neamuri, câți au mai rămas dincoace de gardul cimitirului, și alunec pe strada mare, la mătușă-mea Marcela, unde au pus jos porcul cu pricina. Pe sub gardurile din vecini miroase deja a prăjeală, în ciuda creștinilor care țin postul cu spaima păcatelor de peste an.

Numai ce am descălecat pe capul oamenilor, că m-am și așezat, cuminte, printre neamuri și străchini cu brânză iute de oaie, acrituri, bucăți fripte și-o măliguță rumenă ca soarele de pe cer. Până la scăpătatul soarelui, am mâncat și am băut întocmai ca porcul care zace, cioplit, pretutindeni, în oale, coveți și altele asemenea.

Undeva, cândva, timpul a sărit de pe poteca lui.

E ajunul Crăciunului, dar, în cel mai frumos loc din lume, noaptea ninge cu apă, iar ziua plouă cu soare. Nu erau toate cum trebuiau să fie nici acum treizeci de ani, doar că zăpada scrâșnea sub bocanci, de Ignat, iar sobele încălzeau ceva mai multe suflete îndărătul fereștilor.

Vinul rece și gros mă poartă pe nesimțite înapoi, într-o seară demult ferecată în șuberul cu amintiri, pe când, cu obrajii mâncați de ger, mă opinteam într-o săniuță mai povarnică decât mine:

Soarele a izbutit să ne miluiască nămiaza, încă-l mai țin hamurile la asemenea isprăvi, iar omătul asudă sub streșinile spoite-n zăpadă. Mult n-o mai ține nici răgazul ăsta de nădușeală, că anul nou vine călare pe gerul Bobotezei și-or să înghețe până și foraibărele în găoacele lor de fier.

Ziua ca ziua, mă mai adun pe lângă câte-o geană de soare, ca motanul, dar seara, frigul mă dibuiește cum ies pe uliță. Aracan de mine, n-am nici cușmă, nici cojoc, umblu ca un pui de bogdaproste în straiele mele de orășean, de la o sobă la alta. E atât de frig, că mă mânâncă deștele în mănuși și unghiile în ciubote.

De-acum, gerul lucios înăbușă larma lighioanelor de orice fel și strânge plăpumile peste creștini. Până și viscolul a murit de frig. Hogeacurile pufăie alene, ca niște lumânări, sub bolta lui Dumnezeu ciupită de stelele demult moarte și-ngropate în pustiul întunecat. Lumina lor oarbă mușcă din cristalele înșirate aiurea pe jos, clipind, de nicăieri, picuri de nea.

De nicăieri, noaptea se așterne peste noi, blajină și tăcută, ca o pătură trasă de bunica peste trupșoarele adormite la gura sobei. Un câine mai năcăjit urlă la ger. Mușcă unul din celălalt, ascunși în bezna străvezie și ar mușca și dintr-alții, doar că, după ce stinge Doamne-Doamne lumina afară, nu mai e picior de creștin pe ulițe. Aici, iarna e frumoasă când o mângâi cu ochii, după două rânduri de ferești, cu spatele la sobă. Altfel, e chinul dracului să târâi trei rânduri de haine, cojoaca și o pereche de bocanci, prin nămeții zvârliți de viscol în toate cotloanele satului.

Pe salteaua de paie de la geam, mama frământă cozonacii. Între paturi, dincoace de mașina de cusut e o masă vânjoasă, învelită într-o mușama înflorită peste care au crescut colaci și hulubi spoiți cu zeamă de ou și mac. Mama răsuflă greu când se proptește în aluatul îndărătnic și își mai trage sufletul cât să alunge, cu dosul palmei, câte-o șuviță albă scăpată din basma. Focul mestecă două bucături de fag, huruind resturi de fum prin hogeacul răstignit între grinzi. S-a dus Ignatul, mâine ies iarăși cu colinda pe la porțile creștinilor.

De-atunci și până azi, neistovit, timpul și-a mânat telegarii mai departe, mâine a devenit ieri, iar glodul a înghițit urmele pașilor noștri din omăt.

Mă înghesui sub plapumă, împreună cu amintirile care tremură, și ele, sub primejdia stricătoare a timpului. Un strat gros de liniște s-a așternut peste grămăjoara de lemne și lut.  Soba nădușește și trimite nouri fierbinți printre grinzi, aerul cald alunecă peste păretare și îmi mângâie obrajii. Altădată, la ora asta abia mă adunam de pe ulițe, de la urat, chelălăiam, cu ultimele puteri, un sfert de colind sub ochii bunicilor și încheiam ziua cu o sutică de la mama, care-mi sălta zdravăn câștigul zilei.

Azi, mai păstrez doar răcoarea, în oase, și un ghem de amintiri, în suflet. Mâine va fi la fel, doar ceva mai multă lumină, iar frigul, oleacă mai știrb și mai umed.

PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe:

Published inCel mai frumos loc din lume

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

© 2017 Toate drepturile rezervate cristianacatrinei.ro.

Share This

Share this post with your friends!