Ca-n fiece an, pe 20 iulie, în defilarea lor, aviatorii români îşi urmează sfântul, care, de ziua lui, goneşte printre nori într-un car ceresc. Încă din epoca pedestră a primului război mondial, la şase ani de la zborul lui Aurel Vlaicu, piloţii români brăzdau timid cerul, într-o flotă pestriţă de avioane de căpătat. Era reversul medaliei pentru armata care construise primul aparat de zbor capabil să se ridice cu propriile forţe de la sol.
Când fugăriţi, când împinşi de la spate dar mai mult cu elanul ţăranilor adunaţi în tranşee, am ieşit din Marele Război cu promisiuni măreţe de a ne îngriji mai mult de zestrea oştirii. Ani de belşug au venit peste Regat, dar aviaţia tot orfană a rămas între suratele ei din străinătăţi. Atât de mult o iubea Carol al II-lea încât, în zorii celui de-al doilea răboi mondial, monarhul nostru s-a jucat cu bănuţii de cumpărături, iar aviatorii au rămas la mila germanilor. Cu ce au primit de la aliaţi, împreună cu maşinăriile autohtone fabricate băieţii de la IAR şi cei de la SET, plus avioanele poloneze refugiate în ’39 şi nefericitele bombardiere franţuzeşti şi italiene agonisite cu mare cheltuială, Aviaţia Regală s-a urnit la război.
Deloc surprinzător pentru un popor şcolit mai mult în faţa ecranelor tv, doar câţiva mai ştiu povestea scrisă de vânătorii români pe Frontul de Est şi deasupra capitalei ori Ploieştiului: până în ’44, când am schimbat macazul, piloţi ca Şerbănescu, Vinca, Bâzu Cantacuzino, Milu, Jienescu, Vizanty sau Greceanu au doborât vreo două mii de aparate inamice. Cu bune şi cu rele, până la Odessa deja puseseră jos 661 de avioane ruseşti, dar de la Stalingrad au mai scăpat doar 26 de piloţi, înghesuiţi în 13 vânătoare monoloc.
În ’43, cât au băgat groaza în americani deasupra Ploieştilor, legenda aşilor noştri se scria între plimbările de pe Calea Victoriei în ceas de seară, la braţ cu doamnele vremii şi încăierările din timpul zilei cu piloţii americani. Atunci şi acolo a trăit aviaţia SUA ce mai neagră zi a existenţei sale: la 1 august 1943, Operaţiunea Tidal Wave a prăpădit jumătate dintre cele 178 de bomardiere trimise să ardă rafinăriile prahovene. Sătui să piardă nenumărate avioane deasupra unei ţări pe care nici n-o ştiau pe hartă, americanii şi-au trimis Mustangurile, cele mai bune vânătoare ale războiului, să împrăştie escadrilele de Messerschmitt 109 şi IAR 80 care, în faţa celei mai puternice aviaţii din lume, se încăpăţânau, epuizate, să lupte. Teribil s-au mai opintit piloţii americani să îmblânzească cerul României, căci doar acoperişul Germaniei a fost mai greu de căţărat pentru fortăreţele lor.
După 23 august ’44, cu avioane învechite, piloţii români au fost trimişi de sovietici în misiuni de sacrificiu, la fel ca mai toate celelalte unităţi ale armatei. Jumătate din flotă a căzut pe Frontul de Vest, iar veştile proaste abia veneau pentru veteranii camapaniilor din Rusia: mulţi dintre supravieţuitorii escadrilelor militare regale aveau să se regăsească în puşcăriile comuniste, degradaţi şi cu aripile frânte.
Ironia făcea ca, la doar doi ani de la luptele de la Polieşti, în plină ocupaţie sovietică şi sub delirul noului regim comunist, 1945 să ne găsească din nou cu ochii pironiţi în cer după americani, de data aceasta aşteptându-i cu pâine şi sare prin beciurile şi bordeiele rezistenţei atnicomuniste din Făgăraş, Bucovina şi Apuseni. N-au mai venit, ne lăsaseră amanet cu un an mai devreme la Yalta.
Penultima foaie din jurnalul aviaţiei e scrisă în slove chirilice. După ce i-a mai trecut supărarea, poporul eliberator ne-a trimis avioane de ultimă generaţie, aruncând FAR într-un film nou – zborul supersonic. Ele au brăzdat cerul Epocii de Aur până când, în locul orelor de zbor, partidul a scos din joben clipe infinite de autogospodărire pentru aviatorii noştri. Mintea lui Ceauşescu aduna dolari din cherosenul performanţelor aviaţiei, lăsând piloţii să îngrijească flotele de vaci şi porci încartiruite prin unităţi întru aprovizionarea oamenilor muncii.
Cât despre sărbătoarea aviaţiei, aceasta a dispărut din calendare sub arşiţa zilelor de 23 august, a reapărut sporadic prin anii ’70 rătăcită în luna iunie şi a fost restabilită de Sfântul Ilie abia după Revoluţie.
Dar, ce nu au reuşit nici Carol al II-lea, nici americanii ori ruşii, a reuşit capitalismul sălbatic postrevoluţionar. În 2016, personalul din aviaţie încă mai lustruieşte la Migurile care vor sărbători în curând 50 de ani frumoşi în bazele româneşti. Fiarele lor obosite nu se vor odihni nici de acum încolo, căci parcul complexului muzeal curajos denumit aviaţia militară română se întinereşte cu doar o duzină de F 16 americane, veritabile vedete ale anilor ’80.
Sub albastrul verii, statuia aviatorilor îmbrăţişează larg văzduhul şi priveşte înainte, spre Calea Victoriei, unde, acum mai bine de 70 de ani, copiii teribili din escadrilele de vânătoare făceau deliciul doamnelor povestind la cald duelurile cu piloţii americani.
Şi anul acesta, vom căsca ochii la defilarea avioanelor-şcoală, a elicopterelor SMURD (alea care nu au picat), a transportoarelor şi elicopterelor învechite. Cu puţin noroc, o mână de piloţi pricepuți vor ridica printre nori câteva F 16, cât să dea senzaţia unei parade aviatice militare. Cinste lor, vai nouă. #lecţiadeistorie
Foto: fundatiaserbanescu.wordpress.com, militar.infomondo.ro.
PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe:
Be First to Comment