Strofe de iunie

Ați prins de veste? Soarele împletește din iarbă cununi cu parfum de cireșe printre teii care și-au copt florile și inundă șoseaua cu arome reci de ceai. Abia acum apune florarul peste primăvara stoarsă de ploile verzi.

Vara prinde a dospi sub cuptorul pe care l-a încins tocmai în creştetul cerului şi îşi leagănă zăpuşeala printre zefirurile tăcute.

Din goana unui nou început de sfârşit de școală, copiii fugăresc bezmetici clopoțelul doar ca să aibă de unde fugi în vacanța cea mare.

Când a trecut un an? Când au trecut toți anii?

Îmi tocesc ochii în albastrul diluat al cerului și încerc să-mi amintesc firimituri din prima mea ultimă zi de şcoală, o vineri ca nicio alta, pe 17 iunie din calendarul lui ‘88.

Acum 30 de ani, pe aceeași stradă spălată cu praf de soare, pășeam agale printre blocurile îmbâcsite de căldură, la prima serbare din cariera mea de școlar.

Primenit, scrobit și cu hăinuțele întregi, mama şi tata mă păzesc de tentațiile murdare de pe stradă ca pe un pui de cioară atras invariabil de toate tinichelele înșirate prin boscheți. Spaime guturale mă însoțesc de câte ori scutur corcoduşe de pe crengile soioase de lângă bordură şi trec, ca o minge de tenis, de la unul la celălalt şi înapoi, pentru tot felul de retuşuri inutile.

Țopăi vesel printre obstacole imaginare, sub privirile aspre alor mei şi mă străduiesc să calc în singura băltoacă de pe trotuar, cât să-i porcăiesc pe amândoi dintr-o singură piruetă.

S-au dus dracului toate strădaniile maică-mii, tata e roşu de necaz, iar capitalul meu de încredere s-a prăbuşit sub nivelul micului heleşteu urban.

Când și când, cate o mașină adie spre podul Grant, plimbând aerul de a lungul șoselei cenușii. O moleșeală văratică se lăbărțează de pe un trotuar pe celalalt, peste asfaltul care prinde a fierbe cazanul orașului.

Şi azi e la fel și mâine va fi aşişderea, dar mie, atunci, mi se părea că întreaga lume petrece sfârșitul caznelor școlare și nici că mă voi trezi vreodată din beția vacanței de soare. Cât m-am înșelat? O viață întreagă minus cele trei luni în care am visat cel mai frumos vis de vară.

De la clădirea şcolii, acest penitenciar al visurilor copilăriei mele şi până în cel mai frumos loc din lume, la capătul celălalt al hărții, stăteau toate spaimele lumii, adunate în serbarea sfârşitului de an.

Învățasem pe de rost un sirop de poezie, dar mă luau toate nădușelile când mi aminteam că trebuie să urc pe podium și să latru cele doişpe versuri copiilor care viermuiau în careu.

Două caiete de caligrafie refăcute și stropite cu lacrimi de stângaci supus dictaturii dreptei, un cârnat de 10 înșirat în carnețelul cel verzuliu și Premiul 1 „cu coroniță” îmi aruncaseră pe umeri povara unui discurs de trei strofe, care îmi umplea sufletul de amărăciune.

Minutele aleargă spre vara cea lungă, fierbinți și galbene ca albinele din curtea bisericii de peste gard. Mă uit la cer, cerul la mine și îmi cobor privirea în curte. Acolo, un milion de ochi ca niște limbrici nesătui îmi scormonesc emoțiile până în străfundul mațelor. Mă uit iar la cer, speriat ca un şoarece și simt o strângere după umeri.

E doamna Drăgan, miroase a parfum de levănțică și de sub manşetă i se ițește nelipsita-i batistă. Îmi cuprinde tâmplele în palmele calde, zâmbește larg și mă trimite la martiriu:

– Hai, Cristi, e rândul tău

Un nor alb s-a înfipt în turla bisericii si mestecă domol o bucată de cer.

– …. Cristiiii, iar vorbesc singură, măi copile?

M-aş fi dus fericit înapoi în spatele cozii, unde-mi fugiseră şi gândurile, şi curajul, dar mâinile ei mă împingeau inexorabil în brațele mulțimii.

Pe cap, o coroniță ca un cuib de barză îmi fierbe creierii, cămașa scrobită şade într-o dungă, certată cu umerii-mi prea puțini, bretelele mă strâng din toate părțile, iar pantalonii spânzură de curea, desenând un balon de stofă în dreptul şoldurilor.

Mă uit iar printre nori, acolo unde o lume întreagă mi se închipuie doar mie și încep să recit. Subiect, predicat, un atribut si…dezastru. Uit tot, le bălmăjesc după ureche, scuip cuvinte aiurea, e despre mama, curată odă închinată frumosului matern și multe alte metafore pe care mi le amintesc undeva spre deloc, la fel de bine ca-n ziua aceea de poveste.

Îl văd pe tata, în mulțime, zâmbind ca un copil din puzderia de copii și simt cum îmi pică tot cerul în cap. Coronița se clatină, ochii mă înțeapă, transpir ca un salahor, doamna Drăgan râde cu lacrimi și, dintr-o dată, supliciul mi se îneacă într-o gălăgie de aplauze.

Cariera mea de entertainer a început în lacrimi, pe podiumul din curtea școlii 171, unde am dat rasol cu un poem prăpădit.

Simțind pesemne momentul greu, învățătoarea a înşfăcat, subtil, microfonul, mi-a proptit un morman de cărți strânse gingaș într-o foaie de celofan cu fundiță și m-a împins ușurel dincolo de ochiul aspru al gloatei.

Am coborât cu urechile adânc înfipte între umeri, pitindu-mi rușinea după teancul de cărțulii. Ocolind mulțimea ca un cățel fugit de la stână, m-am cuibărit lângă tata până la spartul serbării și am tăcut ca niciodată, preț de un ceas legat, scăldându-mă în răcoarea anonimatului. Abia după ce m-am văzut scăpat în bulevard, oblojit de ai mei cu duhul blândeții, am scos curajul din batistă și am roit-o vesel în cofetăria de lângă parc.

Strada Turzii mă aștepta la fel de liniștită şi uscată de arșița zilei.

În scara blocului, lumina amiezei filtrată de copăceii crescuți odată cu betoanele se izbea de geamurile gălbui strânse în fiarele ușilor, pictând culori pe tencuiala moartă din hol. De aici, mai am puțin pana în cel mai frumos loc din lume.

A mai trecut o zi, şi, odată cu ea, un an întreg de şcoală. Am trecut clasa a doua, sunt elev în toată legea, azi-mâine pionier şi parcă nici pijamalele nu mă mai încap la fel ca în ultima noapte de bobocie. Şi io, şi luna cea rotundă ne umflăm aiurea în pene prin lumina stinsă a zilei. Ghiozdanul doarme într-un colț al camerei, cărțile se bronzează în lumina albastră a nopții, iar vara mă strânge deja între pereții spoiți cu humă din dormitorul comunist de suflete etajate, unde îmi ispășesc copilăria.

Cu ce am rămas din ziua aceea? Cu o cărțulie mai mult lungă decât groasă, despre Heidi copila munților, pe care o răsfoiesc, din când în când, ca pe un ceaslov unde se ascund tainele copilăriei mele. Şi cu o zi plină de soare, scăldată în zâmbetele primului dascăl din viaţa mea, unul dintre puţinii oameni care au aşternut un strop de răgaz peste trecerea mea plină de nelinişti prin curtea şcolii.

Şi am mai rămas cu ceva: trei strofe pe care nici azi n-aş fi în stare să le recit în fața careului. De ce? Pentru că eu.

PS: Mâine e ultima zi de şcoală. Ați învățat poezia?

Şi încă un PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe: