Sus, pe stog, chiar sub norii dintre stele

Anii mei @ cel_mai_frumos_loc_din_lume. Altfel de amintiri, dintr-o altă copilărie

Pentru că viaţa nu e un vis colorat în alb, negru şi roz – e o poveste care se întâmplă acolo unde o trăieşti. Restul…e rest. Cine-l vrea, să-l păstreze. N-o să se îmbogăţească.

17. Sus, pe stog, chiar sub norii dintre stele 

Mic şi-al dracului mai eram pe vremea aceea şi statornic doar în cusururile pe care le apucasem de la ‘ăi mai mari din neam. De suduit, suduiam ca un birjar, chiar dacă eram într-atât de sfrijit încât mai degrabă mă auzeam decât mă arătam de la depărtare. Vorba ’ceea: „mari brânzâ, un kil di caş” – mai mult gura era de mine. Cum-necum, mai scăpam și la holercă, când prindeam câte un creștin mai după inima mea și pișcam din clondir ca un copil de trupă.

Apoi mai era şi mahorca. Cine le-a tras pe vremea aia, cunoaşte prea bine aroma aspră şi dulceagă a tutunului de Carpaţi. Eram sclavul lui, zău vă zic. Ţigara e boala grea, iar eu nu îmi mai găseam liniştea până nu îmi beam tutunul peste bucatele de la prânz, aidoma megieşilor.

Dacă limba femeii ar fi mai scurtă, zilele bărbatului ar fi mai lungi

Mi se dusese buhu’n sat de pârdalnic şi sprehui, aşa că toate babele şedeau cu pleoapa pe mine şi nu mă slăbeau cu iscoada oriunde m-aş fi pitit. Între neamuri, nu eşti niciodată singur, dar eu prea ţineam prima pagină la cronica de şanţ cu toate poroganiile pe care le izbuteam cât ţinea Domnul soarele pe cer.

Dintre toate, înălţimile din ogradă pe care mă aburcam ca o pisică îmi aduseseră faimă printre creştini: în părul din faţa casei, pe şură, pe stoguri, pe cotineaţa de la foc, nicio ridicătură nu rămăsese necucerită. Eram aşa de ogârjit, încât nici internita nu pârâia sub mine şi nici crăcile nu-mi dădeau drumul din braţe, chiar de mă proţăpeam tocmai în vârf, laolată cu graurii.

În curul smeritului şade dracu’ greceşte. Şi fumează ca turcul 🙂

Într-o amiază galbenă şi fierbinte ca soarele de pe cer, mă aburcasem precum o mâță pe stogul cel nou din fundul grădinii, unde mă rumeneam-cozonăcel în arşiţa zilei. Prea îmi mergea bine, toropit de chiştocul de Carpaţi din care trăgeam ca un turc. Şi cum stăteam eu proţăpit ca o cloşcă în vârful căpiţei, deodată aud din drum şlagărul celui mai frumos loc din lume:

– „‘Niezău’ şi biserica cruşilor mă-tii! Dai foc la tăt satu’, uăi copchile!”

Peste drum de noi, în livadă, Naşu’ Petrache, un frate de-al bunică-mii, tocmai îşi priponea mârţoaga, pe Gagarin, un drac de cal pitic, mai bătrân decât satul şi care muşca aidoma unui câine turbat. Omul mă văzuse de la gard şi suduia de tremurau şi sfinţii pe zidurile bisericii.

Cum mă ţineam de stâlpul stogului, mi-am dat drumul pe o margine, cu mahorca în colţul gurii ca un alaindelon ce eram. Nici de-al dracului n-aş fi prăpădit chiştocul, că ziua era lungă şi patima grea.

„- Stânji ţâgara ‘șeea, în cruşea mă-tii, că dai foc la stog!”, mă încuraja naşu’, de la gard. „- Las’ că pun io ghişu’ pi tine, dracule! Dă-i drumu’ di-acolo!”.

L-am lăsat unde era, să-şi ostoiască pomelnicul de sudălmi, şi am roit-o prin păpuşoi, de unde am sărit pârleazul la cooperativă, tocmai pe uliţa din faţa casei. Fugeam ca un iepure şi parcă tot îl mai simţeam cum mă sfredelea cu ochii lui mari şi albaştri. Aprig mai era năşelu şi iute la mânie, ca mai tot neamul nostru de oameni certaţi cu răbdarea.

Așa că degeaba mi-am făcut de lucru prin vârful dealului până am socotit că a trecut primejdia, dar babele nu dorm niciodată și nimic nu lasă nemestecat în fălcile lor păcătoase.

Om mare fără vrăjmaşi nu este, dar eu prea mi-i urcasem pe toți în cap

O tură până devale a fost de ajuns, nici că le-ar fi trebuit mai mult. Până a cărat nășelu’ un coş de fân de lângă gârlă, juma’ de sat aflase ce piroman asmuţea primejdia focului asupra Bursucului. Priviri mânioase mă flagelau din toate părţile, neamurile mă ocărau în drum spre casă iar ruşinea mă găsea oriunde m-aş fi pitulat. Aflase şi bunicu’ cum era să-i las vacile flămânde peste iarnă şi căta cu privirea după fustele mamei să-şi facă cinstită dreptate pe socoteala mea. Noroc de bunică-mea, că îşi păzea Cristinelu’ ca o cloşcă încât nici măcar norii nu se adunau deasupră-mi.

Până la urmă, satul a scăpat de chibriturile mele. Năşelu n-a ţinut supărarea şi a doua zi eram la el în căruţă, hurducăindu-ne pe coclaurii din vale, la heceni. Doi zmei mai bătrâni decât colectivul trăgeau haraba, iar Petrache mă apuca cu mâinile lui aspre pe după umeri de câte ori ne scutura câte o bortă căscată în drum. Era puţin la trup, viața îi săpase adânc pe frunte şi-n obraji şi se proptea cu patimă în fiecare vorbă pe care n-o îndura. Cu ţigara lipită în colţul gurii, înjura deopotrivă caii, seceta şi strechiile care îi chinuiau animalele, învârtind aiurea biciul în aer.

Când nu-l amăram cu tot felul de pocinoage, îmi povestea câte-n lună şi-n stele despre copilăria bătrânilor și satul lor, mă învăţa cu animalele, ne învârteam prin livada lui şi câte şi mai câte, că era om vrednic şi de toată isprava. Avea o vorbă blândă, tremurată, zâmbetul larg şi sufletul mare şi, după ce-am pierdut-o, plângea după soră-sa cu lacrimi grele, de copil, ori de câte ori mă vedea.

Când a plecat, înainte de vreme, am rămas mai săraci şi mai singuri. Ne mai întâlnim, când şi când, lângă biserică. E primul care mă opreşte în cimitir, din locul unde a poposit să se odihnească. Îi mai aprind o lumânare, iar el îmi vorbeşte din amintiri. Între timp, ne-am lăsat amândoi de mahorcă.

PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe: