La sfârșitul anilor ’80, când generația mea s-a așezat în băncile școlii, cei mai mulți copii mâncau puțin și prost, făceau frigul și răbdau condiții precare de igienă și transport, școala devenind un soi de premilitară pentru omuleții ștampilați pe haine cu peticul matricol. Acestea erau simptomele unei societăți profund bolnave.
Nici tinereţe fără bătrâneţe, nici viaţă fără de moarte. Se zice că începi să îmbătrâneşti din clipa în care nu mai eşti copil. Apoi, timpul îţi ia, câte puţin, pe toţi cei pe care i-ai primit în dar, în ziua unu.
Habar n-ai ce înseamnă să n-ai, băiete, îmi ziceau ai mei, când și când, mai mult ca să se convingă pe ei că zbuciumul zilnic nu le era în pustiu.
Aşa mi-a venit rândul, să răsar pe lumea asta în epoca de aur, foame, frig şi beznă a lui ceauşescu, cizmarul care-şi luase ţara pe persoana fizică şi ţinea ostateci 20 de milioane de români. Au fost şi bune, mai puţine, şi rele, şi foarte multe grele, dar fiecare dintre noi rămâne cu ceva urme pe suflet, lăsate adânc de jocurile copilăriei.
Mă uit la el şi aud un freamăt cunoscut. Un păr măricel, în livada lui tata, se gudură în bătaia soarelui, îngăimând un foşnet leneş, uscat, amăgitor. Şi-mi amintesc, aşa cum îşi aminteşte omul câte o neuitată, când simţurile i se lovesc de o atingere demult pierdută:
Geamătul obosit al motorului care trăgea să moară la fiecare pornire, rateurile cutiei de viteze, pocnetele seci ale uşilor închise după nenumărate încercări la care puneau umărul, la propriu, şi călătorii, găurile din podea acoperite cu mocheta de cauciuc zdrenţuit, luminile chioare, încălzirea pe bază de suflat în pumni şi tristeţea amară care sălăşuia în pântecele autobuzelor ceauşiste veşnic ticsite mi-a rămas pe suflet ca o pneumonie netratată.
Ascunsă în văzul lumii, chiar printre străzile Iașului, bojdeuca lui Creangă își așteaptă oaspeții pe aceeași Vale a Plângerii, cum îi zicea plin de obidă, pentru că o găsea “plină de noroi când sunt ploi mari şi îndelungate zise şi putrede iar la secetă gemea colbul pe dânsa.” Dacă pășiți cu grijă și ascultați atent, veți auzi liniștea – o comoară demult pierdută în amintirile din copilăria lui și a fiecăruia dintre noi.
Acum fix 146 de ani, Ion Creangă era dat afară din rândurile clerului, pornind într-o aventură a condeiului unică în literatura română:
Nu ştiu nici măcar cum să-ncep. Ne leagă atât de multe, iar eu sunt atât de puţin încât cuvintele îmi desenează greu puzderia de amintiri pe care le-am adunat în goana copilăriei.
Ţi-am promis cîndva, mai demult, că n-o să te uit niciodată. Şi că voi scrie.
Nu va fi uşor să potrivesc în cuvinte cei mai buni ani pe care i-am visat în cel mai frumos loc din lume. Dar mă voi ţine de cuvânt.
