În 1916, pe hărțile militare, pozițiile fortificate ale armatei române de la Turtucaia împungeau coasta bulgarului ca un ghimpe, înfipt acolo încă din al doilea război balcanic. Așadar, vecinii ne așteptau deja la cotitură de trei ani când nemții le-au arătat cum să-și ia teritoriul înapoi și le-au garnisit și arsenalul cu armament modern cât să ne dea daună totală pe malul Dunării:
Numărăm, azi, fix o sută de ani de când le-am pus opinca pe parlament (ştiţi voi ceva-ceva, pui de daci, e despre ocuparea Budapestei):
Între sfințirea catedralei care ne va mântui până la ultimul șfanț și descălecarea lui Moș Gerilă, un alt eveniment major din calendarul de iarnă al dacilor liberi – parada militară – se pregătește să caște gurile curioșilor, pe ritmuri patriotice.
Ca să nu ne ia prin surprindere cavalcada de oțel care va năvăli pe supt Arcul de Triumf și deasupra lui, am luat la puricat bidiviii armiei române, dar am găsit doar o herghelie priponită timp de zeci de ani pe pășunea veștedă a bugetului apărării. Drept este că ne vom clăti ochii și cu o mână pestriță de armăsari mai tineri, adunați cu țârâita din toate colțurile lumii libere, după cum a dictat ’teresul național de-a lungul ultimilor 29 de ani:
1916 n-a fost cu noroc pentru România. De fapt, a fost atât de prost, încât România era să nu mai fie deloc. După cinci luni de război, Ferdinand mai domnea doar peste târgul Ieșilor și ținuturile din împrejurimi, iar plugușorul lui ’917 semăna neliniște în sufletul camarilei regale. Pentru soldați, iarna a fost și mai rece. Dar au ținut cu dinții și munții, și trecătorile, și țara și speranța zilei de mâine. Apoi au început măcelurile din triunghiul morții – înainte de Mărășești și Oituz a fost Mărăștiul. Aici a început vara devenirii noastre:
Pe 1 august, într-o duminică toridă din a patra vară de război, sburătorii americani au pus cap compas pe câmpurile petrolifere din Ploieşti şi au pornit la drum cu 177 de bombardiere, în ceea ce avea să intre în scripte sub numele de Operațiunea Tidal Wave. A urmat cel mai costisitor măcel din cronicile US AirForce, egal cu cea mai mare victorie a antiaerienei românești: pe cerul câmpurilor petrolifere din Prahova, americanii au pierdut mai multe aparate de zbor decât în oricare altă zi din istoria lor plină de aviație. Așa de rău i-am snopit încât, după 75 de ani, rămăşiţele acelei zile încă mai ies la iveală din pământul îngrăşat de ţiţei al Prahovei.
În a doua bătălie de la Ypres, omenirea şi omenia au pornit pe drumuri separate şi nu s-au mai regăsit decât la finele lui 1918, pe ruinele unei generaţii dispărută definitiv în indexul pierderilor Marelui Război. Acolo, pe câmpia flamandă, între Dumnezeu şi copii Lui, moartea a plutit pe un nor galben, de clor. Pe 22 aprilie 1915, soldaţii din tranşeele Flandrei au aflat că sârşitul are ţi altfel de gust, mai perfid decât cel de sânge şi fier şi s-au trezit din coşmar doar ca să-l mai trăiască încă trei ani şi jumătate, cu ochii larg deschişi în orbul gazului. Despre o lună dintr-un an care putea fi altfel, dar nu a fost:
Inspiraţi, probabil, de izbânda lui Mihai Viteazul pe malurile Neajlovului, sau mai degrabă doar disperaţi să-şi salveze capitala de ruşinea ocupaţiei, şefii armatei române au hotărât un altfel de Revelion pentru 1916: o luptă mare dusă cu oastea lor cea mică, chiar la porţile Bucureştilor.
Cu doi ani înainte, Franţa se aflase într-un rahat oarecum similar, din care a scăpat prin „miracolul de pe Marna”. Francofoni până în măduva oaselor, românii au aflat, însă, că Neajlovul nu e Marna, Bucureştiul nu avea un comandant precum Joseph Gallieni, oastea română era doar o întruchipare desculţă şi anemică a celei franceze iar Prezan, Averescu şi Iliescu luaţi la un loc nu cântăreau cât Papa Joffre într-o zi mai proastă.
Despre lupta de la Rovine, orice şcolar prizonier al manualului de istorie, laolaltă cu cinefilii epocii de aur, captivi în universul închipuit de Sergiu Nicolaescu, va jura cu mâna pe inimă că binele a învins răul iar turcul şi-a furat-o ca un martir.
Ei bine, realitatea este ceva mai tulbure decât esenţa limpede şi îmbătătoare, turnată cu lirism şi dibăcie în Scrisoarea a III-a.
11 mii de morţi în doar 20 de zile de lupte pentru un deal uitat de Dumnezeu şi de vremuri adună, în răceala cifrelor, cele mai grele pierderi pe care armata noastră le-a avut pe teritoriul României în al doilea război mondial.
La sfârşit, ai noştri au umplut cimitirul, ruşii au trecut peste liniile germane fără să tragă un foc iar victoria a mers la Trofimenko, care s-a mai pricopsit cu nişte panglicuţe pe uniformă. N-a fost nici prima, nici ultima victorie furată de tovarăşii sovietici, care deja îşi scriau de zor propria versiune a istoriei războiului, cu mult înainte să-l fi încheiat măcar. Am pus câteva cuvinte despre măcelul de la Oarba de Mureş, scrise umpic mai drept decât în maculatura bolşevică, aici:
Aşa de rău şi-au furat-o sovieticii în primăvara lui ’44 la Târgu Frumos, încât, după război, isprăvile germano-române au rătăcit drumul spre manualul de istorie atent supravegheat de copii lui Stalin, dar sunt minuţios studiate la Academia Militară West Point.
