Skip to content

Tag: concediu

La tropicul libertății (IV) Cartea junglei thailandeze

La tropicul libertății, oriunde ai ținti pădurea tropicală, mai jos de Chiang Mai, doar febra deghe te poate pune jos, sau un șarpe recalcitrant. Altfel, e pretty safe, iar ghizii sunt foarte grijulii să nu te arunce în gura morții. Nu de alta, dar de la un răposat nu mai scoți niciun chior, oricât de meșter ai fi în arta negoțului. Așa că mi-am luat pălăria și am pornit spre jungla din Khao Sok:

La tropicul libertății (I) Thailanda, prima zi

Nu mă pricep la filme, stăpânesc aparatul foto doar pe setări “auto”, așa că mă voi strădui să aștern în cuvinte ce am înțeles eu din această primă experiență în Thailanda, adică mai mult decât ceea ce se vede în imaginile pe care le-am luat cu mine înapoi, acasă. Prima parte e despre drumul nesfârșit spre cealaltă față a lumii și primul contact cu Patongul cel plin de soare, nisip și curve 🙂

Iarna pe ulițele mele

Altfel arată iarna când te întreci la statură cu omătul așternut peste noapte, trăgându-ți mucii la fiecare pas prin zăpada umflată de viscol. Cât era ziua de scurtă, mă luam la trântă cu nămeții și udam două-trei rânduri de haine, iar degetele de la picioare mi se încrețeau ca niște castraveciori murați de la toată zăpada pe care o adunam în ciubote.
Peste iernile de atunci și cele ce au venit mai apoi, tocmai s-a așternut un strat nou de omăt, încât cu greu mai găsesc câte ceva lăsat în urmă de trecerea anilor.

Sus, pe stog, chiar sub norii dintre stele

Mic şi-al dracului mai eram pe vremea aia şi plin de cusururi lumeşti pe care le apucasem de la ‘ăi mai mari din neam. De suduit, suduiam ca un birjar, cum-necum, mai scăpam și la holercă, apoi era şi mahorca, boală grea, din care trăgeam pe unde mă apuca amocul.
Iac-așa, într-o zi de gustar, şi-a băgat dracu’ coada şi m-a trimis la fumat tocmai pe stogul cel mare din fundul grădinii. Şi cum stăteam eu proţăpit ca o cloşcă în vârful căpiţei, deodată aud din drum şlagărul celui mai frumos loc din lume:
– „’Niezău’ şi biserica cruşilor mă-tii! Dai foc la tăt satu’, uăi copchile!”

Turist prin orașul meu natal

De când mă știu, inima mea bate de o parte si de cealaltă a Carpaților. Adunat din mai multe părți ale țării, mă simt de pretutindeni și de nicăieri atunci când vorbesc despre “acasă”, câtă vreme nu pot pune degetul pe un singur loc de pe hartă.
Pentru că nu m-am ferit niciodată să socotesc #cel_mai_frumos_loc_din_lume un cătun uitat de Dumnezeu și de timp la marginea Bucovinei, Oradea va rămâne în sufletul meu (doar) ca cel mai frumos loc dintre orașele României. Aici m-am născut și tot aici am prins gustul pentru armonia coșmeliilor zidite dinaintea vremurilor mele. Să te pierzi printre căsuțele fără etaj, îndesate una în cealaltă ca niște vrăbii zgribulite de ger sau în umbra bijuteriilor art nouveau din centru e un privilegiu boem, așa că vă invit la o plimbare prin vechea cetate a Oradiei:

La casa unde a fost bunu’ mic

Stau pe treptele casei – par tot mai mici, iar casa – tot mai goală. Mă simt bătrân şi mare într-o lume a copiilor, mică şi veselă, iar locul parcă mă strânge din toate părţile, străin şi neîncăpător. Mi-e dor de anii când nu mi-era dor de nimeni. Toți erau acolo unde îi știam, timpul gonea cu viteza bucuriilor mărunte și nu învăţasem a vorbi despre oameni la timpul trecut. Mă întorc umpic înapoi, cale de vreo treizeci de ani, cât să vă povestesc despre bojdeuca unde mi-am ținut copilăria în #cel_mai_frumos_loc_din_lume:

Vara arde afară, la foc iute de strujeni

„La foc” însemna câteva scânduri uscate ce se odihneau peste nişte leațuri crăcănate de vreme şi care sprijineau o mână de plăci de azbociment. Sus, printre valurile de internită, îşi proptea mama toiagul în care se sprijineau anii, oasele şi grijile.
O plită înnegrită clocea zi de zi la focul pe care mama îl ţinea cu toate gunoaiele din ogradă, ciocleji îngălbeniţi şi vreascuri risipite de animale. Nimic nu scăpa de flacăra pipernicită, care şedea ascunsă între pereţii de chirpici pe care tot ea îi lipea, vară de vară, cu lut şi balegă de cal.
Au fost zile bune, în care io fugăream gâştele, gâscanii pe mine iar bunica pe toţi, de-a valma, de lângă soba de vară, pe unde răncăluiam şi ne învârteam fără noimă printre oalele risipite:

© 2017 Toate drepturile rezervate cristianacatrinei.ro.