Mică şi îngrămădită, grădina noastră era un loc minunat de huzur, un labirint multicolor prin care rătăceam aiurea, isprăvind fel de fel de părăduieli şi poroganii, sărind pârleazul pe la megieşi, călcând lucerna şi sfecla sau jucând mijoarca printre rândurile de porumb.
Dacă ați trecut vreodată prin Roman, în drumul spre Bucovina, veți înțelege de ce două copile au ajuns să-și vândă o bucată din copilărie, bruma de jucării, pe un colț de pătură la marginea străzii:
Halta, ca toate celelalte halte de pe lumea asta, îmi părea un loc vesel-trist, statornicit în mijlocul trecerii. Trenuri, oameni, bagaje, gânduri, speranțe și timpuri, toate s-au perindat prin micuța gară sătească, lăsând-o, în urma lor, tot mai apăsată de anii și plopii bătrâni.
Dacă stau bine să mă gândesc, 20 iulie acum mulți ani, pe la o mie nouăsute optzecișiceva, oricare dintre ei, că prea arătau la fel, era ceva mai amorțit decât unul mai dinspre mileniul al treilea.
Nici tinereţe fără bătrâneţe, nici viaţă fără de moarte. Se zice că începi să îmbătrâneşti din clipa în care nu mai eşti copil. Apoi, timpul îţi ia, câte puţin, pe toţi cei pe care i-ai primit în dar, în ziua unu.
Habar n-ai ce înseamnă să n-ai, băiete, îmi ziceau ai mei, când și când, mai mult ca să se convingă pe ei că zbuciumul zilnic nu le era în pustiu.
Aşa mi-a venit rândul, să răsar pe lumea asta în epoca de aur, foame, frig şi beznă a lui ceauşescu, cizmarul care-şi luase ţara pe persoana fizică şi ţinea ostateci 20 de milioane de români. Au fost şi bune, mai puţine, şi rele, şi foarte multe grele, dar fiecare dintre noi rămâne cu ceva urme pe suflet, lăsate adânc de jocurile copilăriei.
Mă uit la el şi aud un freamăt cunoscut. Un păr măricel, în livada lui tata, se gudură în bătaia soarelui, îngăimând un foşnet leneş, uscat, amăgitor. Şi-mi amintesc, aşa cum îşi aminteşte omul câte o neuitată, când simţurile i se lovesc de o atingere demult pierdută:
Nici nu mai știu câte ierni am zgribulit în colțul ăsta de hartă, fără apă caldă la robinet, fără robinet de orice fel, cu umblătoarea în spatele casei, la mila gerului matinal, când crăpau pietrele de frig şi ţiganii în ilic. Chircit sub alintul unui ningău sărac în omăt, așa am găsit sătucul în buza sărbătorilor, clipind lumini chioare dindărătul fereștilor dublate cu încă un rând de geamuri. De la an la an, fiecare drum acasă mă duce tot mai departe de zilele de atunci și îmi lasă în suflet câte o poveste aninată între două lumi, pe același vârf de deal. Luați de citiți și Sărbători cu bine să aveți:
Îmi amintesc și azi cum orbecăiam peste ogoare, chior de foame, scuturând prunii de la marginea satului după o mână de poame acre, în drum spre bojdeuca noastră. Fără sandvișuri cu mozarella, bacon și roșii uscate, șervețele antibacteriene, autanuri, selfiuri și povești pe whattsapp. Doar eu, Nea Sandu, iapa și drumul nesfârșit spre noapte:
