La răsăritul lui 20-20, fiecare am căutat câte o ancoră, ceva, orice, să-l țină la un loc în vremea izolării. Fiecare am pierdut câte ceva. Unii, bani, alții, băute la cârciumă sau drumeții aiurea, iar alții, ultima lună de primăvară.
Fie o mulţime de unul-doi români, înmulţit cu 60 de zile, totul la puterea isteriei media, împărţit la drojdia care a dispărut complet, la un moment dat, de pe piaţă, egal câteva milioane de brutarii domestice.
O ecuație la capătul căreia aflăm o mulțime de lucruri despre fiecare în parte și toți, la un loc, de aici și de oriunde.
Mi-am scos învoire, să merg la piață. Șoseaua e goală, amiaza – încă tânără, iar izolarea pare un vis urât, pierdut în urmă, la semaforul de la pod. Prea mă simt bine, mult n-are cum să mai țină.
Nouă gânduri, vechi toate, despre câte au fost și cele ce or mai veni: Tare mă tem că n-am ajuns nici măcar la jumate, dar…
