Mică şi îngrămădită, grădina noastră era un loc minunat de huzur, un labirint multicolor prin care rătăceam aiurea, isprăvind fel de fel de părăduieli şi poroganii, sărind pârleazul pe la megieşi, călcând lucerna şi sfecla sau jucând mijoarca printre rândurile de porumb.
Ziua cea de pe urmă. Rămâi cu bine, plai cu flori!
Acasă la Nicolae Labiș, o plimbare cu mocănița Huțulca și apoi pe Transrarău, până la Pietrele Doamnei:
Ziua a patra – Chei de stânci, lacuri de ape și o cascadă duruitoare:
Ziua a treia – Ținutul Neamțului: Agapia, Muntele Sihla și poveștile de pe malurile Ozanei:
Ziua a doua – Ocna Cacicăi, câteva mănăstiri, o Palmă pe creștetul muntelui și din nou, mănăstiri:
Despre Țara Huțulilor s-au scris tomuri întregi, iar pozele delurite colorează toate platformele online în verde-crud sau alb intens, după cum au picat autorii pe anotimp.
Halta, ca toate celelalte halte de pe lumea asta, îmi părea un loc vesel-trist, statornicit în mijlocul trecerii. Trenuri, oameni, bagaje, gânduri, speranțe și timpuri, toate s-au perindat prin micuța gară sătească, lăsând-o, în urma lor, tot mai apăsată de anii și plopii bătrâni.
Nici tinereţe fără bătrâneţe, nici viaţă fără de moarte. Se zice că începi să îmbătrâneşti din clipa în care nu mai eşti copil. Apoi, timpul îţi ia, câte puţin, pe toţi cei pe care i-ai primit în dar, în ziua unu.
Mă uit la el şi aud un freamăt cunoscut. Un păr măricel, în livada lui tata, se gudură în bătaia soarelui, îngăimând un foşnet leneş, uscat, amăgitor. Şi-mi amintesc, aşa cum îşi aminteşte omul câte o neuitată, când simţurile i se lovesc de o atingere demult pierdută:
