O poezie din lacrimi, reci, de toamnă.
Poftiţi la cuvinte, vă costă doar timp, după cât vă lasă inima. N-o să vă plictisiţi, parol!
O poezie din lacrimi, reci, de toamnă.
Eu așa o văd. Călare pe un snop de lumină și agățată de scări, în galopul frunzelor muribunde, septembrie gonește printre anotimpuri cu viteza amintirilor solare.
In urma ei, prin aburii diminetilor reci, se alintă, umed, toamna. ‘Geaba ne amăgim cu un rest de arșiță rămas la tocmeala dintre foile calendarului, zilele se scurg tot mai grăbite în noapte și viața ruginește inexorabil într-o ecuație infinită:
Ori poate doar a venit, pe-o scară, în versuri.
S-o fi gândit careva, când am stins lumina, câți vom orbi după ce se va ridica întunericul dintre noi?
Am scris cât m-a ținut hârtia și m-am oprit doar când a venit dimineața. Iar soarele a răsărit abia după 22 de versuri:
Un mic nimic despre ultimile raze care se izbesc ca toantele de amurg. A venit toamna, oarbă și surdă la lumina ce moare:
Patru strofe, altfel goale, dar pline de verde:
Pentru că primăvara începe cu voi şi apune de Cireşar, într-o baie de soare. Mulţi ani frumoşi, domniţelor!
14 rânduri la timpul prezent despre viitorul trecut.