O poezie din lacrimi, reci, de toamnă.
Poftiţi la cuvinte, vă costă doar timp, după cât vă lasă inima. N-o să vă plictisiţi, parol!
Tag: poezie
Eu așa o văd. Călare pe un snop de lumină și agățată de scări, în galopul frunzelor muribunde, septembrie gonește printre anotimpuri cu viteza amintirilor solare.
In urma ei, prin aburii diminetilor reci, se alintă, umed, toamna. ‘Geaba ne amăgim cu un rest de arșiță rămas la tocmeala dintre foile calendarului, zilele se scurg tot mai grăbite în noapte și viața ruginește inexorabil într-o ecuație infinită:
Ori poate doar a venit, pe-o scară, în versuri.
S-o fi gândit careva, când am stins lumina, câți vom orbi după ce se va ridica întunericul dintre noi?
Am scris cât m-a ținut hârtia și m-am oprit doar când a venit dimineața. Iar soarele a răsărit abia după 22 de versuri:
Un mic nimic despre ultimile raze care se izbesc ca toantele de amurg. A venit toamna, oarbă și surdă la lumina ce moare:
Patru strofe, altfel goale, dar pline de verde:
Ați prins de veste? Soarele împletește din iarbă cununi cu parfum de cireșe, printre teii care și-au copt florile și inundă șoseaua cu arome reci de ceai. Nu ştiu ce faceţi voi, dar eu îmi tocesc ochii în albastrul diluat al cerului și încerc să-mi amintesc firimituri din prima mea ultimă zi de şcoală, o vineri ca nicio alta, pe 17 iunie din calendarul lui ‘88.
O zi de pomină, când, de la clădirea şcolii, veritabil penitenciar al copilăriei mele şi până în cel mai frumos loc din lume, la capătul celălalt al hărții, stăteau toate spaimele lumii, adunate în serbarea sfârşitului de an.
Acum trei decenii, cariera mea de entertainer a început în lacrimi, pe podiumul din curtea școlii 171, unde am dat rasol cu un poem prăpădit:
Pentru că primăvara începe cu voi şi apune de Cireşar, într-o baie de soare. Mulţi ani frumoşi, domniţelor!
14 rânduri la timpul prezent despre viitorul trecut.