Skip to content

Tag: razboi

La Turtucaia, armata română a aflat că, dacă ţi-o furi peste Dunăre, e bine să ştii să înoţi

În 1916, pe hărțile militare, pozițiile fortificate ale armatei române de la Turtucaia împungeau coasta bulgarului ca un ghimpe, înfipt acolo încă din al doilea război balcanic. Așadar, vecinii ne așteptau deja la cotitură de trei ani când nemții le-au arătat cum să-și ia teritoriul înapoi și le-au garnisit și arsenalul cu armament modern cât să ne dea daună totală pe malul Dunării:

Bătălia de la Mărăști, „prima adevărată şi deplină victorie românească” (Nicolae Iorga)

1916 n-a fost cu noroc pentru România. De fapt, a fost atât de prost, încât România era să nu mai fie deloc. După cinci luni de război, Ferdinand mai domnea doar peste târgul Ieșilor și ținuturile din împrejurimi, iar plugușorul lui ’917 semăna neliniște în sufletul camarilei regale. Pentru soldați, iarna a fost și mai rece. Dar au ținut cu dinții și munții, și trecătorile, și țara și speranța zilei de mâine. Apoi au început măcelurile din triunghiul morții – înainte de Mărășești și Oituz a fost Mărăștiul. Aici a început vara devenirii noastre:

Ofensiva de 100 de zile (8 august – 11 noiembrie 1918)

Acum o sută de ani, la ora 11, în cea de-a 11-a zi din a unsprezecea lună, Marele Război şi-a tras ultimele focuri şi s-a refugiat în cărţile de istorie. Sfârşitul conflictului începea pe dealul de la Soissons, unde yankeii din diviziile a I-a şi a II-a au lăsat jumătate din efective, iar Quentin Roosevelt, fiu de preşedinte şi chiar mai mult – pilot de vânătoare, a fost doborât pe malul Marnei. În doar o sută de zile, echilibrul de pe Frontul de Vest s-a prăbuşit ca un vis urât iar liniile prusace s-au dezintegrat. După patru ani de măcel, omenirea a tras linie şi a ieşit pe minus cu vreo 17 milioane de suflete:

În 1915, la Ypres, nici Domnul nu şi-a mai văzut copiii de la atâta amar de gaz

În a doua bătălie de la Ypres, omenirea şi omenia au pornit pe drumuri separate şi nu s-au mai regăsit decât la finele lui 1918, pe ruinele unei generaţii dispărută definitiv în indexul pierderilor Marelui Război. Acolo, pe câmpia flamandă, între Dumnezeu şi copii Lui, moartea a plutit pe un nor galben, de clor. Pe 22 aprilie 1915, soldaţii din tranşeele Flandrei au aflat că sârşitul are ţi altfel de gust, mai perfid decât cel de sânge şi fier şi s-au trezit din coşmar doar ca să-l mai trăiască încă trei ani şi jumătate, cu ochii larg deschişi în orbul gazului. Despre o lună dintr-un an care putea fi altfel, dar nu a fost:

Dezastrul forestier din Codrii Cosminului, ultimul mare picnic al lui Ştefan Vodă cel Sfânt

Ca să rătăceşti cu ditamai oştirea de cavaleri brodiţi în haine de fier prin neantul virgin al Codrilor Cosminului, însemna să ai percepţia unui fluture mort, anvergura unei cepe degerate şi viziunea unui orbete. Spre deosebire de tac-su (Cazimir al IV-lea Jagiello), noul rege polon, Ioan Albert I, le avea pe toate, altfel nu s-ar explica necazurile pe care şi le-a pricinuit cu atâta obstinaţie, de la începutul campaniei din Moldova şi până la deznodământul pictat ca o tragedie greacă prin cronicile vremii.

O noapte furtunoasă, în regia, montajul şi măcelul celebrului Vlad Ţepeş

Cel mai ostil sodomizator din istoria medievală n-a avut răbdare să cunoască eternitatea prin condeiul lui Bram Stoker, aşa cum se amăgesc cărturarii de cinematograf. În vara lui 1462, Vlad Ţepeş a reuşit să-i ofere marelui Mahomed al II-lea cea mai fierbinte noapte a vieţii fix unde se aştepta mai puţin, adică la marginea Târgoviştei. Despre un an păgubos pentru Codrii Vlăsiei, furnizorul oficial de ţepe şi despre atacul de noapte, un derby jucat în nocturnă de naţionalele înarmate ale Valahiei şi Înaltei Porţi:

Decembrie 1916: cu gândul la „miracolul de pe Marna”, armata română se îneacă în dezastrul de pe Neajlov

Inspiraţi, probabil, de izbânda lui Mihai Viteazul pe malurile Neajlovului, sau mai degrabă doar disperaţi să-şi salveze capitala de ruşinea ocupaţiei, şefii armatei române au hotărât un altfel de Revelion pentru 1916: o luptă mare dusă cu oastea lor cea mică, chiar la porţile Bucureştilor.
Cu doi ani înainte, Franţa se aflase într-un rahat oarecum similar, din care a scăpat prin „miracolul de pe Marna”. Francofoni până în măduva oaselor, românii au aflat, însă, că Neajlovul nu e Marna, Bucureştiul nu avea un comandant precum Joseph Gallieni, oastea română era doar o întruchipare desculţă şi anemică a celei franceze iar Prezan, Averescu şi Iliescu luaţi la un loc nu cântăreau cât Papa Joffre într-o zi mai proastă.

Rovine, o bătălie câştigată de oşteni şi pierdută de cronicari

Despre lupta de la Rovine, orice şcolar prizonier al manualului de istorie, laolaltă cu cinefilii epocii de aur, captivi în universul închipuit de Sergiu Nicolaescu, va jura cu mâna pe inimă că binele a învins răul iar turcul şi-a furat-o ca un martir.
Ei bine, realitatea este ceva mai tulbure decât esenţa limpede şi îmbătătoare, turnată cu lirism şi dibăcie în Scrisoarea a III-a.

© 2017 Toate drepturile rezervate cristianacatrinei.ro.