Skip to content

Tag: siret

Sus, pe stog, chiar sub norii dintre stele

Mic şi-al dracului mai eram pe vremea aia şi plin de cusururi lumeşti pe care le apucasem de la ‘ăi mai mari din neam. De suduit, suduiam ca un birjar, cum-necum, mai scăpam și la holercă, apoi era şi mahorca, boală grea, din care trăgeam pe unde mă apuca amocul.
Iac-așa, într-o zi de gustar, şi-a băgat dracu’ coada şi m-a trimis la fumat tocmai pe stogul cel mare din fundul grădinii. Şi cum stăteam eu proţăpit ca o cloşcă în vârful căpiţei, deodată aud din drum şlagărul celui mai frumos loc din lume:
– „’Niezău’ şi biserica cruşilor mă-tii! Dai foc la tăt satu’, uăi copchile!”

De ce cad petalele?

Ţi-a trecut şi ultima zi. Îmi plimb privirea pe poteca prăfuită de nori şi ameţesc în beţia infinitului din care se preling aburi de soare. Cică te-ai dus acolo. Dar nu te găsesc, nici pe ceilalți, oricât aș scormoni printre stele. De data asta, lacrimile au gust de primăvară. Cum, oare, să ajungi la nori și să te încălzești la soare, când nu te poți ridica mai sus decât noroiul din stradă înșirat pe tălpile trecătorilor? În nerăspunsul fiecărei petale căzută din viață stă acelaşi răspuns care ineacă, in tacerea lui, egoismul oricaruia dintre noi, ceilalti. Uscate de sete și de culori, îmi șoptesc, printre zâmbete, adevărul lor, al nostru și al fiecărei primăveri care-și leagă începuturile de bucuria sfârșitului:

Vara arde afară, la foc iute de strujeni

„La foc” însemna câteva scânduri uscate ce se odihneau peste nişte leațuri crăcănate de vreme şi care sprijineau o mână de plăci de azbociment. Sus, printre valurile de internită, îşi proptea mama toiagul în care se sprijineau anii, oasele şi grijile.
O plită înnegrită clocea zi de zi la focul pe care mama îl ţinea cu toate gunoaiele din ogradă, ciocleji îngălbeniţi şi vreascuri risipite de animale. Nimic nu scăpa de flacăra pipernicită, care şedea ascunsă între pereţii de chirpici pe care tot ea îi lipea, vară de vară, cu lut şi balegă de cal.
Au fost zile bune, în care io fugăream gâştele, gâscanii pe mine iar bunica pe toţi, de-a valma, de lângă soba de vară, pe unde răncăluiam şi ne învârteam fără noimă printre oalele risipite:

Iarna

Dulci mai erau vremurile când colindam casele oamenilor cu Sorcova, Pluguşorul, Chiriţa (citiţi de vă minunaţi, la capătul poveştii*), cu băşica porcului şi o tobă strunjită la uzina din Paşcani. Pe cap, mama îmi îndesa cuşma cea bună a lui bunicu’, iar sub geacă înşira câteva pulovere pe trupu-mi viguros, înainte să o şterg pe uliţă pufăind aburi ca acceleratul de Suceava.

Şura şi rosturile ei @ Cel mai frumos loc din lume

Dacă nu aţi prins un răsărit în podul şurii, înveliţi în praful fânului, să treceţi neapărat treaba asta într-un bucketlist.
În fiecare dimineaţă, aşteptam să se trezească soarele din spatele dealului Peter, unde îşi dormea nopţile învelit în stropi de rouă şi stele. Îl urmăream cum se ridică timid din dărătul lui, trece Siretul şi urcă, auriu şi fierbinte, peste satul nostru, de unde seara, se rostogoleşte dincolo de satul vecin, ca să lase cerul stelelor, lunii şi viselor.

La şuşea @ Cel mai frumos loc din lume

Dincolo de hotarul satului, drumeagul ăsta m-a purtat în cele mai straşnice aventuri. Am fost la moară la Conţeşti şi-apoi am băut, cu neamurile, o poşircă albă şi seacă la bodega din centru. Am fost şi la Heci, şi mai departe, la Tătăruşi, la moara cu ciocănele, într-o călătorie care, în pasul iepei lui nea Sandu, ‘ăl mai mic frate al bunică-mii, s-a lungit undeva spre eternitate şi n-am precupețit nici un efort când, nebun de foame, am ciugulit toate poamele de la gardurile creştinilor. Am urcat şi la stânele hecenilor, am călărit combina la treieriş, am năduşit ca un om vrednic adunând paiele din miriştea de la şuşea şi m-am întors în sat, de nenumărate ori, privind cerul și lumea întreagă din vârful căruţei cu fân.

În cel mai frumos loc din lume, apa curge doar la Siret. Restul, din fântână :)

Toate-s bune şi frumoase în paradisul rural, până când nu mai rabzi jegul de pe tine şi trebuie să te lupţi cu neajunsurile ligheanului, cel mai mare duşman al domnişoriei de oraş. Ca să îmi curăţ trupul într-o găleată de apă, trebuia să o car, cale de o sută de metri, de la fântâna din capătul uliţei. Tare multă apă mai stricam, îmbăindu-mă şi stropind ca un pelican prin toată ograda, aşa că mă înhămam la două căldări de câte zece kile şi porneam la apă, cu sufletul îndoit.
Oricât aş fi căutat să ocolesc găleţile şi ligheanul, altă scăpare nu găseam decât la scăldat. Din vârful dealului, priveam tricolorul albastru, cenuşiu şi gălbui al Siretului, dincolo de care se ridica Peterul. Departe al dracului mai era, dar n-aveam încotro:

Mama

Din patul cel mare, aşezat lângă peretele încălzit de covoarele înflorate, unde adormeam iarna privind focul lemnelor din sobă şi până departe, la poalele dealurilor de peste Siret, mi-ai răbdat toate nefăcutele pe care le-am legat, în drumul copilăriei, ca pe un şirag de pocinoage lung cât povestea primăverii mele.

Cu uratul

Îmi pusesem în minte să merg cu uratul pe la casele oamenilor şi iacă aşa m-a găsit ultima zi din an, trăgându-mi mucii şi paşii prin toate cotloanele satului. Dibuisem o talangă ruginită în şandramaua mamei şi pornisem cu Pluguşorul pe capul creştinilor.

© 2017 Toate drepturile rezervate cristianacatrinei.ro.