Skip to content

Tag: veteran

Bătălia de la Mărăști, „prima adevărată şi deplină victorie românească” (Nicolae Iorga)

1916 n-a fost cu noroc pentru România. De fapt, a fost atât de prost, încât România era să nu mai fie deloc. După cinci luni de război, Ferdinand mai domnea doar peste târgul Ieșilor și ținuturile din împrejurimi, iar plugușorul lui ’917 semăna neliniște în sufletul camarilei regale. Pentru soldați, iarna a fost și mai rece. Dar au ținut cu dinții și munții, și trecătorile, și țara și speranța zilei de mâine. Apoi au început măcelurile din triunghiul morții – înainte de Mărășești și Oituz a fost Mărăștiul. Aici a început vara devenirii noastre:

În 1915, la Ypres, nici Domnul nu şi-a mai văzut copiii de la atâta amar de gaz

În a doua bătălie de la Ypres, omenirea şi omenia au pornit pe drumuri separate şi nu s-au mai regăsit decât la finele lui 1918, pe ruinele unei generaţii dispărută definitiv în indexul pierderilor Marelui Război. Acolo, pe câmpia flamandă, între Dumnezeu şi copii Lui, moartea a plutit pe un nor galben, de clor. Pe 22 aprilie 1915, soldaţii din tranşeele Flandrei au aflat că sârşitul are ţi altfel de gust, mai perfid decât cel de sânge şi fier şi s-au trezit din coşmar doar ca să-l mai trăiască încă trei ani şi jumătate, cu ochii larg deschişi în orbul gazului. Despre o lună dintr-un an care putea fi altfel, dar nu a fost:

Decembrie 1916: cu gândul la „miracolul de pe Marna”, armata română se îneacă în dezastrul de pe Neajlov

Inspiraţi, probabil, de izbânda lui Mihai Viteazul pe malurile Neajlovului, sau mai degrabă doar disperaţi să-şi salveze capitala de ruşinea ocupaţiei, şefii armatei române au hotărât un altfel de Revelion pentru 1916: o luptă mare dusă cu oastea lor cea mică, chiar la porţile Bucureştilor.
Cu doi ani înainte, Franţa se aflase într-un rahat oarecum similar, din care a scăpat prin „miracolul de pe Marna”. Francofoni până în măduva oaselor, românii au aflat, însă, că Neajlovul nu e Marna, Bucureştiul nu avea un comandant precum Joseph Gallieni, oastea română era doar o întruchipare desculţă şi anemică a celei franceze iar Prezan, Averescu şi Iliescu luaţi la un loc nu cântăreau cât Papa Joffre într-o zi mai proastă.

La Oarba de Mureş, românii au aflat că războiul şi prietenia sovietică îi costă la fel de mult sânge

11 mii de morţi în doar 20 de zile de lupte pentru un deal uitat de Dumnezeu şi de vremuri adună, în răceala cifrelor, cele mai grele pierderi pe care armata noastră le-a avut pe teritoriul României în al doilea război mondial.
La sfârşit, ai noştri au umplut cimitirul, ruşii au trecut peste liniile germane fără să tragă un foc iar victoria a mers la Trofimenko, care s-a mai pricopsit cu nişte panglicuţe pe uniformă. N-a fost nici prima, nici ultima victorie furată de tovarăşii sovietici, care deja îşi scriau de zor propria versiune a istoriei războiului, cu mult înainte să-l fi încheiat măcar. Am pus câteva cuvinte despre măcelul de la Oarba de Mureş, scrise umpic mai drept decât în maculatura bolşevică, aici:

Nici pe aici nu se trece! Centenarul bătăliei de la Oituz

Numărăm o sută de ani de la Bătălia de la Oituz, una dintre cusăturile muncite cu sânge în cămaşa Marii Uniri, în ziua în care ne amintim cea mai grea încercare pentru soldaţii români. 11 august a fost momentul de vârf al bătăliei, când întreaga greutate a ofensivei inamice, concentrată pe stâlpii apărării noastre de pe înălţimile de la Cireşoaia, Ştibor şi Coşna, zdruncinase liniile Armatei a II-a, aruncând umbra dezastrului şi peste soldaţii din tranşeele de la Mărăşeşti, a căror izbândă şi soarta României erau legate de rezistenţa camarazilor de aici.

Un secol de la intrarea României în Marele Război

Marcăm un secol de la intrarea României în Marele Război, aşa cum a fost numit de cei care l-au îndurat în vremea lui Ferdinand I Întregitorul.
Povestea lor a început cu ofensiva din Ardeal, a continuat cu pierderea Munteniei, Olteniei şi Dobrogei, cu iarna domniei lui Ferdinand, plină de boli, frig şi foamete, cu speranțele lui 1917 şi s-a încheiat abia în decembrie 1918.

Bunicu’

Elanul din Basarabia şi Bucovina, măcelul de la Odessa, cortina de foc de la poalele Sevastopolului, amărăciunea şi abandonul de la Cotul Donului, victoriile fără glorie din Ungaria şi Cehoslovacia, camarazii pierduţi în tranşee şi caznele din lagărele sovietice sunt poveştile pe care mi le-a refuzat, cu îndârjire, până în ultima lui zi. Le-a luat cu el dincolo, cu egoismul celui care vrea să îi ferească până la capăt pe ai lui de tot răul prin care el a trebuit să treacă.

© 2017 Toate drepturile rezervate cristianacatrinei.ro.