Treierişul

În loc de preambul: S-a gătat o lună din vară, iată o veste proastă pentru ziua de azi.

Pentru cei care ați crescut la asfalt, a început treieratul, cărăm de zor fânul de la coasă, ne apropiem de “al doilea prăşit”, aşteptăm primul caş de la stână, martiriul cireşelor e pe sfârşit iar seara, băieții şi fetele iau locul bătrânilor pe băncuțele de la stradă.

Alte vremuri, alți oameni, alte griji.

În trecerea lui, anul şcolar îmi lăsase cadou de bun rămas o vacanță, cât vara de lungă şi de frumoasă.

Domol şi plin de cireşe, iunie a trecut printre noi ca o briză verde, care de-acum se îneacă tăcut în arşița lui Cuptor.

Se apropie treieratul, e auriu pe câmp ca şi pe cer şi grâul ne aşteaptă. Bunicii-s înțeleşi: fără o vorbă spusă, ei ştiu deja când va fi ziua. S-au sfătuit în tăcere, poate s-au şi certat, căci fiecare ştie mai bine rostul câmpului şi le are pe ale lui.

De la ogor, bunicul aduce vestea: “Gloriile” sunt aproape, dincolo de şosea şi mâine sunt la noi. De n-ar ploua, măcar, că prea a mers în voie grâul, anul ăsta.

Din podul casei se aud zgomote înfundate iar sacii ponosiți încep să zboare, de-a valma, pe lângă scară. Bunica îi scoate din beznă şi cârpeşte munca şoarecilor de peste an. E un ritual vechi de când lumea şi actorii parcă-s veşnici în stăruința lor deşartă. M-au şi trimis cu vorbă după căruță la un unchi din sat, am mai adus o prelată mare din vecini şi-acum o privesc pe mama cum coase, pe prispă, la mormanul de saci. E linişte, orătăniile moțăie sub şopron, borşul e dres, bunicul îşi trage sufletul dintr-o cană de vin iar eu am alergat atât de mult prin sat încât n-am brodit nicio boroboață o zi întreagă. Din casă răzbate un miros răcoros şi dulceag de lemn vechi şi lapte închegat. Răcoarea s-a ascuns ruşinată prin pivnițe, alungată de arşița care ne topeşte de-a valma.

Aşa ne-a găsit înserarea, când ne-au trezit din lâncezeală vitele, aduse de la cireadă.

Harnic şi încăpățânat, soarele coboară şi urcă iar pe cer, urmându-şi neabătut înțelegerea cu noaptea şi luna cea albastră.

La răsărit, înainte să apuce cocoşul să-şi cânte bărbăția, bunicul şi-a ridicat în furcă sacoşa cu merinde şi vinul îndoit cu apă şi a plecat la câmp. Rămânem să aducem, după ce hrănim animalele la amiază, sacii, prelata, mâncarea de prânz, un strop de vin rece şi ce-o mai trebui la treier.

Arde. Sub soarele sălbatic, simt în tălpi fierbințeala pietrişului de pe uliță. Pe câmp, bunicul priveşte deja, răbdător şi însingurat, mersul tărăgănat al combinei. Aici e şi culoarea Humuleştiului, şi tăcerea încordată a Moromeților şi mirosul anilor grei de comunism din măruntaiele unsuroase şi pline de beteşuguri ale Gloriei, care munceşte anevoios oceanul de grâu. M-am agățat ca un păianjen de treptele maşinii şi privesc, mândru nevoie mare, cum înghite cu fălcile-i lacome truda oamenilor şi a câmpului la un loc.

De m-ar vedea mama, cum stau cocoțat pe namila verzuie în şubred echilibru, jegos din cap până-n picioare, flămând, bătut de soare, țipând vesel la neamurile împrăştiate fiecare la peticul său de pământ, ar albi deodată. Dar nicio bucurie, orişicât ar fi de măruntă, nu ține la nesfârşit.

Prea mult grâu pare a zice maşina, care se propteşte obosită într-un dâmb. Şi-a rupt iar o curea şi ne paşte o lungă aşteptare. Mâncăm, adunați pe lângă nişte rânduri de porumb, dincolo de bucata noastră – fasole prăjită cu usturoi şi mămăligă, brânză cu smântână şi la desert poale’n brâu, un festin zdravăn, peste puterea burții unui orăşean firav. Plin de praf şi sudoare, cu unghiile înnegrite de pământ şi unsoarea de la combină, mă pierd uşor printre ceilalți copii. Îmi petrec timpul pescuind insecte, pe care le chinuiesc în buza şoselei. M-au luat sub aripa lor de umbră un şir de plopi care înfruntă, plini de ei, pe marginea drumului, fierbințeala zilei. Timpul se scurge greu, în uitarea lumii de aici. Număr doar câteva maşini într-un ceas ori două de praf, sete şi căldură, dar nu mă dau plecat de la ogor în niciun chip.

Departe, în lanul de grâu, combina duduie, pufneşte şi se scutură din toate încheieturile bătrâne şi noduroase. În urma ei, spicele se împrăştie, frânte şi neajutorate, pe spinarea țepoasă, ca de arici, a câmpului. Mecanicul a terminat de şurubărit şi, până mă întorc, balaurul scoate din pântece munca oamenilor de peste an. E timpul. Sărim ca furnicile, care cu găleți, care cu saci şi atacăm mormanul imens care se țuguiază pe prelată. Nicicând în an nu se roagă țăranul de cer să-şi țină ploile-n nori, ca în zilele de treier.

E atât de cald, că până şi bunicul şi-a descheiat un nasture la cămaşă. Cu pălăria trasă pe ceafă, azvârle sacii în căruță. Bate-n 80 dar îşi ține mândru trupul sub povara țuhalilor. Ăştia sunt cei mai grei şi ne alungă de lângă stivă când ne întindem să-i apucăm cu crengile noastre neputincioase. E agitat şi vesel parcă, deşi nu scoate o vorbă până porneşte căruța. O mie de kile a reuşit să adune de pe sfertul lui de hectar, întins ca un şiret din marginea satului până la şosea. Nu-i rău deloc, măcar de am lega câteva zile fierbinți să le mai uscăm pe prispă.

Roțile scârțâie apăsat, căruța se leagănă ca o babă şi se urneşte dintr-o smucitură. Din vârful grămezii de saci, privesc roată câmpul, ferice peste măsură.  Odată cu roiul de insecte de toate felurile, seara aşează, peste furnicarul de căruțe ce se scurg spre sat, o răcoare lipicioasă și înecată de praf. Pe chipul plin de colb şi ars de soare al bunicului ghicesc asfințitul unei zile bune. Lăsăm în urmă ogoarele, pieptănate parcă în şuvițe aurii şi verzi, după rânduiala celor care le-au semănat.

E un vis cât o copilărie întreagă, din care doar uitarea şi grijile aduse în trecerea anilor m-au trezit, încet, anume parcă să nu-i simt amăgirea.

Azi, poteca subțire dintre ogoare a dispărut, înghițită de uitarea anilor, iar la şosea niciun copil nu se mai joacă în marginea pietruită. E plină de maşini, plopii au fost tăiați demult iar Gloriile au dispărut şi ele. Bunicul şi bunica ne-au lăsat singuri cu lucrurile toate şi am rămas să caut, tot mai străin, crâmpeie din trecut, prin locurile vechi. Ele îmi mai vorbesc încă, tăcute şi pustii şi depănăm doar amintiri, căci vremea noastră, aşa cum eram atunci, s-a stins demult. Închid ochii şi îi văd iar pe toți, zâmbind, iubind şi trudind în tihna câmpului de la şosea. Ştiu că, de m-ar vedea, de-acolo de unde odihnesc, s-ar bucura şi ei de mine şi de ai mei, recolta ce-o adun cu fiecare an ce-mi trece. De-acum, alt copil bălai aleargă vesel împrejur şi-adună amintiri. Nu-s eu dar e al meu, de-al lor, din satul cel pierdut în praful timpului din deal.

PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe: