Am hotărât un pescuit de noapte pe o baltă care, zic oamenii, clocotește de crap. Ăsta-i locul, ne zicem în barbă, ca să nu audă vreun neavenit taina pe care tocmai o aflasem cu mari sforțări și miloage.
Ca să fiu sigur că nu eşuez discret, ne-am adunat doi pescari de mare anvergură, după ce ne-am păcălit unul pe celălalt, o săptămână legată, despre cum o să găbjim tot ce mişcă în balta omului.
Plănuim să pornim în forță, nu mai târziu de 4 după-amiază: o pescuială de juma’ de zi cere un strop de bagaje, strictul necesar și un car de inspirație. Vrând pesemne să surprindem peştele, facem totul pe dos: umplem mașina cu fel de fel de căcaturi absolut inutile, plecăm abia la 6 seara (ca să fim siguri că ne prinde noaptea cu lansetele pe mal) și aruncăm după peşte cu tot ce ne cade în mână, lăsând strategiile în seama altora mai vrednici decât noi.
La fața locului, găsim un paradis ferice şi primitor ca în cărțile lui Calistrat Hogaş. Insectele zumzăie agitate printre nuanțe de verde, galben și puțintel albastru, în bătaia caldă a vântului de august. Pastorala se încheie abrupt aici, căci, în sfârșit, ne facem triumfal apariția, după un drum plictisitor printre peisajele mizere din plasa Giurgiului.
Debarcăm ca armata americană, cu o tonă de bagaje, voie bună și gălăgie cât cuprinde.
În față, balta, în spate – un lan de floarea soarelui, la stânga și la dreapta – o junglă de stuf iar la mijloc, noi. Am ajuns numai bine ca să vedem soarele cum se prăbușește după un deal, lăsându-ne pradă întunericului. Mai avem vreo juma de oră de lumină chioară ca sa înșirăm o mie de kile de echipament, la fel de util ca zestrea faraonilor în viața de apoi.
La a doua lansetă, deja e beznă. Am rămas fiii nopții într-un punct sensibil al partidei, aşa că ne reorientăm rapid. Următoarele două zboară aiurea, care-încotro, măcar că nu avem vecini de stand să ne fugărească.
În baltă, dezastru, la mal-prăpăd. Țânțarii își fac talentul, șopârlele greblează de zor buruienile și un cor de broaște neconsolate orăcăie în neștire ca niște soacre înghesuite într-un compartiment de tren.
O șerpărie de nedescris foșgăie prin stuful de lângă ponton, șobolanii de apă se foiesc în bălării ca niște copii la dentist iar vântul începe să bată dinspre baltă cu răutatea unui pechinez isteric.
Orbecăi până mă lasă nervii, apoi aprind un felinar doar ca să adun un milion de țânțari asupră-mi. Nicicum nu-i bine, iar frigul mă alungă în cotineața încropită din rumeguș presat în care voi petrece o noapte feerică. Lacustra n-are uşă, nici geamuri, aşa că mă baricadez cu ce îmi pică în mână și cad pradă disperării. Printre scândurile negeluite văd cum plutesc, în balta de sub cotețul cu pretenții de cabană, niște țânțari lungi în picioare și urâți ca spaimele iadului. Beau o tărie și mai prind umpic de curaj, cât să găsesc drumul spre culcușul pe care l-am încropit după o rețetă patentată în Cartea Junglei.
S-a dus naibii strategia după care mi-au curs ochii pe net: dracu’ mai iese să schimbe momelile în crucea nopții, să lanseze în scară și să nădească din oră-n oră.
Adorm grămadă, vigilent ca un șef de post și mă trezesc pe la 6, la fel de pescar ca la culcare.
În jurul bălții, o bucurie de nedescris anunță încă o zi fermecătoare de vară. Crapii cei leneşi, un cârd de fitofagi și câțiva somni burtoşi îşi plescăie cozile sub luciul apei și atacă tot ce mișcă la suprafață. Mă uit neputincios la ei, până amețesc și mă întorc, nefericit, la ale mele.
Lansetele și-au zburat cârligele care pe unde a vrut, în toate părțile, numai acolo unde am nădit noi, nu. Plastice, boiliesuri, porumb, viermi, pop-upuri și alte delicatese mâncătoare de bani au zburat din desăgile mele în eleșteul omului, fără vreun rezultat, orişicât de mărunt.
Ca un Mecena de baltă, i-am hrănit un cârd de crapi fără să amăgesc vreunul în cârlig. Minciogul şomează vesel, la umbra unei sălcii. Nici el nu i-a văzut coada.
Ușor-ușor, deznădejdea mă cuprinde în valuri de accese care tulbură liniștea bălții. Las dracului orice urmă de orânduială şi arunc, de-a valma, tot calabalâcul în portbagaj. La final, păruiesc în viteză un rând de porumb de la marginea potecii, cât să-mi ajungă de o fiertură şi bat în retragere, cu ochii în patru după creştinii care l-au prăşit toată vara.
Data viitoare, îmi zic în barbă. Adică și data viitoare voi căra ca un catâr și voi cheltui ca un nabab doar ca să mă agit steril pe un mal de apă tulbure. Socotesc că dacă aş lăsa acasă tot amarul de undițăraie, tot nu aş prinde mai puțin peşte decât azi 🙂
Dar nu-mi pare rău. Măcar că am ascultat, în liniște, răcoarea caldă şi peste măsură de frumoasă a unei nopți de august, ceea ce vă doresc şi vouă.
PS: Mulți ani sănătoşi, Mării, Mariani şi marinari de pretutindeni!
Sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe:
Be First to Comment