O poezie din lacrimi, reci, de toamnă.
Poftiţi la cuvinte, vă costă doar timp, după cât vă lasă inima. N-o să vă plictisiţi, parol!
O poezie din lacrimi, reci, de toamnă.
Mă uit la el şi aud un freamăt cunoscut. Un păr măricel, în livada lui tata, se gudură în bătaia soarelui, îngăimând un foşnet leneş, uscat, amăgitor. Şi-mi amintesc, aşa cum îşi aminteşte omul câte o neuitată, când simţurile i se lovesc de o atingere demult pierdută: