Ziua cea de pe urmă. Rămâi cu bine, plai cu flori!
Poftiţi la cuvinte, vă costă doar timp, după cât vă lasă inima. N-o să vă plictisiţi, parol!
Aiurea, oriunde văd cu ochii
Ziua cea de pe urmă. Rămâi cu bine, plai cu flori!
Acasă la Nicolae Labiș, o plimbare cu mocănița Huțulca și apoi pe Transrarău, până la Pietrele Doamnei:
Ziua a patra – Chei de stânci, lacuri de ape și o cascadă duruitoare:
Ziua a treia – Ținutul Neamțului: Agapia, Muntele Sihla și poveștile de pe malurile Ozanei:
Ziua a doua – Ocna Cacicăi, câteva mănăstiri, o Palmă pe creștetul muntelui și din nou, mănăstiri:
Despre Țara Huțulilor s-au scris tomuri întregi, iar pozele delurite colorează toate platformele online în verde-crud sau alb intens, după cum au picat autorii pe anotimp.
Cascada Bigăr, comoara națională prăbușită în lacrimile onlineului, a devenit cunoscută abia după ce băieții de la The World Geography au pozat-o, iar cei de la Huffington Post au zvârlit-o pe mainstream și va rămâne o bornă a ignoranței și a ipocriziei turismului neaoș.
Pentru că an de an, ne lovim de un blietzkrieg comercial în care clientul are șansa porcului de Crăciun:
Alături de Bruges, Ghent, Tournai, Kortrijk, Dinant sau Mechelen, Louvain este unul dintre orașele Belgiei care ne arată cum ar trebui să arate viitorul trecutului, spre deosebire de multe dintre orăşelele noastre, unde vedem doar cum arată trecutul viitorului.
Clocot de iulie. Sub valul african de caniculă, ceneadenereul a tăiat pamblica sezonului estival 2019 așa cum se cuvine: cu lucrări înșirate pe singura autostradă din România, deopotrivă întreagă și relevantă – drumul soarelui. Dacă mai pui și țăranii, cozile la taxare și peisajul agricol, iese de-o poveste românească, fugărită cale de 230 de kilometri în contratimp cu logica bunului simț. A mea e aici: