„La foc” însemna câteva scânduri uscate ce se odihneau peste nişte leațuri crăcănate de vreme şi care sprijineau o mână de plăci de azbociment. Sus, printre valurile de internită, îşi proptea mama toiagul în care se sprijineau anii, oasele şi grijile.
O plită înnegrită clocea zi de zi la focul pe care mama îl ţinea cu toate gunoaiele din ogradă, ciocleji îngălbeniţi şi vreascuri risipite de animale. Nimic nu scăpa de flacăra pipernicită, care şedea ascunsă între pereţii de chirpici pe care tot ea îi lipea, vară de vară, cu lut şi balegă de cal.
Au fost zile bune, în care io fugăream gâştele, gâscanii pe mine iar bunica pe toţi, de-a valma, de lângă soba de vară, pe unde răncăluiam şi ne învârteam fără noimă printre oalele risipite:
Poftiţi la cuvinte, vă costă doar timp, după cât vă lasă inima. N-o să vă plictisiţi, parol!
