V-o povestesc şi eu, dacă tot nu v-a plăcut la şcoală
Ceaușescu a sfârșit în ziua de Crăciun, împușcat ca un câine. Puțini își mai amintesc, însă, de blestemul vrâncenilor pe care îi zdrobise cu 32 de ani în urmă, la Vadu Roșca. A meritat această soartă? În absența unui proces amplu, numai Dumnezeu, în care nu credea de fel, poate ști.
Decembrie ’89 a umplut străzile de speranță, după care s-a topit ca zăpada mieilor. Veşnică recunoştință celor care şi-au cerut libertatea în stradă. Ei au învins. Alții, au înfrânt.
Nomenklaturiștii care au pus mâna pe putere cățărându-se pe umerii copiilor ieșiți în bătaia gloanțelor, se sting in liniste, in paturile lor, cu pensiile lor super-speciale, in singura tara care a condamnat comunismul doar la nivel declarativ.
La 5 februarie 1953, pe o vreme câinoasă ca sufletul lui Vasile Ciolpan, comandantul pușcăriei Sighet, țara l-a pierdut pe Iuliu Maniu, unul dintre părinții României Mari.
O națiune în care silogismul “cartea e pentru fraieri, şmecherii face bani”, aniversează 161 de ani de la răsăritul statului modern.
În 1916, pe hărțile militare, pozițiile fortificate ale armatei române de la Turtucaia împungeau coasta bulgarului ca un ghimpe, înfipt acolo încă din al doilea război balcanic. Așadar, vecinii ne așteptau deja la cotitură de trei ani când nemții le-au arătat cum să-și ia teritoriul înapoi și le-au garnisit și arsenalul cu armament modern cât să ne dea daună totală pe malul Dunării:
Numărăm, azi, fix o sută de ani de când le-am pus opinca pe parlament (ştiţi voi ceva-ceva, pui de daci, e despre ocuparea Budapestei):
O scurtă istorisire despre aventura cavalerilor unguri și a belicosului Carol Robert de Anjou în Valahia, primele victime serioase ale infrastructurii rutiere precare din Țara Românească:
1916 n-a fost cu noroc pentru România. De fapt, a fost atât de prost, încât România era să nu mai fie deloc. După cinci luni de război, Ferdinand mai domnea doar peste târgul Ieșilor și ținuturile din împrejurimi, iar plugușorul lui ’917 semăna neliniște în sufletul camarilei regale. Pentru soldați, iarna a fost și mai rece. Dar au ținut cu dinții și munții, și trecătorile, și țara și speranța zilei de mâine. Apoi au început măcelurile din triunghiul morții – înainte de Mărășești și Oituz a fost Mărăștiul. Aici a început vara devenirii noastre:
Acum o sută de ani, la ora 11, în cea de-a 11-a zi din a unsprezecea lună, Marele Război şi-a tras ultimele focuri şi s-a refugiat în cărţile de istorie. Sfârşitul conflictului începea pe dealul de la Soissons, unde yankeii din diviziile a I-a şi a II-a au lăsat jumătate din efective, iar Quentin Roosevelt, fiu de preşedinte şi chiar mai mult – pilot de vânătoare, a fost doborât pe malul Marnei. În doar o sută de zile, echilibrul de pe Frontul de Vest s-a prăbuşit ca un vis urât iar liniile prusace s-au dezintegrat. După patru ani de măcel, omenirea a tras linie şi a ieşit pe minus cu vreo 17 milioane de suflete:
