Pentru că vara îşi cânta amiezele în frunzele lui groase, cum niciun alt copac nu ştie a face

Anii mei @ cel_mai_frumos_loc_din_lume. Altfel de amintiri, dintr-o altă copilărie

Pentru că viaţa nu e un vis colorat în alb, negru şi roz – e o poveste care se întâmplă acolo unde o trăieşti. Restul…e rest. Cine-l vrea, să-l păstreze. N-o să se îmbogăţească.
֍

Mă uit la el şi aud un freamăt cunoscut. Un păr măricel, în livada lui tata, se gudură în bătaia soarelui, îngăimând un foşnet leneş, uscat, amăgitor. Şi-mi amintesc, aşa cum îşi aminteşte omul câte o neuitată, când simţurile i se lovesc de o atingere demult pierdută.

Am avut şi eu unul în #cel_mai_frumos_loc_din_lume. Mai înalt decât clopotniţa din capul satului, gros şi aspru în coajă, se ridicase în dreptul porţii noastre, un hojmalău verde care umbrea, întercleţit, jumătate de casă. Frunzele lui groase şi dese şuşoteau un cântecel despre trecerea vremii, aidomna unui ceaslov răsfoit pe prispă, de adierea vântului.

Şi făcea nişte pere mici, galben – aurii şi dulci ca mierea de pe faguri. Jumăte nici nu  ajungeau să pârguiască din pricina oamenilor care se scurgeau pe lângă gardul nostru, agăţându-se de crengile lui pline de podoabe. Aşa că, odată cu trecerea verii, mă căţăram tot mai sus ca să mai apuc câte ceva, dealtfel singurele poame mai acătării care creşteau la noi, în ogradă.

– Dă’ şi ‘nie o pară, îl auzeam printre vise şi surcele de soare crud, în creierii dimineţii, pe nea’ Gheorghe, un frate de-al bunică-mii, rămas în urma animalelor pe care le scobora zi de zi la păscut, devale.

Şi pac, împungea cu furca sau ce avea la îndemână, în pântecul verde al pomului, scociorbăind după o poală de fructe.

Tare mi-e dor de el, multe poveşti ne mai povestea şi zâmbea cel mai sincer zâmbet de copil mare care m-a mângâiat vreodată.

– Uăi, da’ nu rupi şi crăşili, s-avem şi la anu’, striga mama după el, dar perele ţipau mai tare în urechile lui, pitulate după frunze. Da’ un’ ti duşi?

– Amuş vin. Şi dus era, până a doua zi, la răsărit, când o luam de la capăt.

Apoi, mai era şi bunicu’. Umplea mereu câte o budacă cu poamele strivite de pământ, visând la un rachiu tare şi parfumat. Vrednic om. Numai că strângea de’a surda, doar ca să aibă ce arunca la porci în buza toamnei. Mama n-ar fi stricat zahărul pe rachiul lui de pere, câtă vreme îi gemea ograda de plozi. Aşa că, pe la Sântă Mărie Mică, răsturna agoniseala în troacă şi mâncau godacii la poricale putregăite, de nu-i mai auzeai până a doua zi, la prânz. Domnul a dat, Domnul a luat. Porcul a băut borhotul, noi am mâncat porcul, numa’ bunicu’ rămânea cu buza umflată şi cazanul gol.

Despicat în vârf ca o limbă de şarpe, părul gâdila cerul senin de august, acolo unde numai eu, o fărâmă de om, slobod la gură şi puţin la trup, ajungeam să răslăghesc printre hulubi şi vrăbii ca o maimuţă scăpată din lanţ.  

Mă aburcam pe gard, proptindu-mi tălpile în leaţurile dindărătul scândurilor, apoi făceam un şpagat până simţeam cioata unei crăci curmate din topor dracu’ ştie când, prima treaptă din scara de lemn pe care mintea mea o desenase în trupul poaleşului copac.
Tot mă cocoţam şi nu se mai termina şi nici că ar fi avut unde să mai crească de norii care cârduiau molcom, deasupra noastră, ca o turmă de hârştoage.

La răstimpuri, mai căram după mine și funia cea bună, în care bătrânii priponeau vitele pe mirişte, după treieriş, când iarba pe şes era deja roasă de animale, până în rădăcini. O învălătuceam pe după umeri, cum învăţasem din filmele americane şi făceam o încâlceală belalie din vârf până în buza gardului. Alta mai lungă n-aveam prin ogradă şi-l mai găseam pe bunicu’, când își vâra dracu’ coada în treburile mele, pendulând în creştetul scării, cu o prăjină în mână, năcăjindu-se s-agaţe comoara ce atârna dincolo de puterile sale.

– ’Niezău cruşii mă-sii, al dracului copchil, umblă să se spânzure cu funia aiasta, alta n-a găsit!

Vaca împungea porţile cele mari, nebună de foame, mama îl lăsa în plata lui, ziua trecea a pagubă, dar frânghia şedea aninată în despicătura din vârf şi nu dădea semne de slăbiciune.

Când îl vedeam cocoţat ca un motan în capătul scării, făceam stanga’mprejur din dreptul cooperativei şi mă pierdeam pe la neamuri, unde adăstam până socoteam că şi-a găsit un hârzob să priponească animalul. Abia apoi mă aburcam peste gard, tropăiam printre ramuri ca piţigoiul şi fugeam îndărăt cu funia la locul ei, pe cuiul cel mare înfipt în peretele şurii.

Seara, din bucătărioara unde se ascundea de viermuiala noastră, muşluind oleacă de borş, îmi mai trăgea câţiva Dumnezei şi se răcorea, ca doar nu era un capăt de ţară. Numa’ de funie.

Altădată, părul cel mare era ultima redută din calea ălor mai mari verişori, care mă trosneau când mi-era lumea mai dragă. Nici dracu’ nu mă putea ajunge acolo, numa’ Bogdan, prea rotunjor să biruiască înălţimile, îşi muncise mintea să mă momească îndărăt. Mi-a deşertat boarfele din rucsăcelul cel galben, mândria mea de vilegiaturist, l-a trântit de pământ şi s-a pişat pe el, la umbra pomului. Degeaba am îngăimat nişte blesteme revanşarde din guriţa mea preaspurcată, mestecându-mi lacrimile sub bolta de frunze, că rucsacul băltea în pişat, iar văr-miu o tulise în sus, pe uliţă, cu ăilalţi coropcari.

Multe poveşti a mai strâns părul nostru, care ne mângâia, tăcut, ori de câte ori păşeam pe poartă. L-am împuns cu bricegele, de era să ne scoatem ochii din cap şi să-i lăsăm amanet, în ţărână, l-am legat în funii, i-am săpat ca orbeţii, la rădăcină, am tras de crăci până ni s-au lungit mâinile şi câte şi mai câte o mai fi răbdat, săracul, că nici mintea mea nu le mai cuprinde pe toate, după atâta amar de vreme.

Dar anul cu zilele nu intră în desagi. Într-o vară, nu l-am mai găsit. O tipsie de lemn, iţită din iarba rară, şi câteva rădăcini mai umflate rămăseseră în urmă-i. Restul, oasele mâncate de putregai şi stoarse de frunze, urcaseră pe hogeac iarna care trecuse, înainte să se prăvălească peste cerdac.

Numai timpul nu îmbătrâneşte, aşa că vara continuă să adie un cântecel în părul cel mic din livadă, departe de timp, departe de ogradă, departe de ei şi de toate câte erau în #cel_mai_frumos_loc_din_lume. Dar, undeva în mine, ascuns din calea uitării, mai cântă şi părul de la poarta mamei.

PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe: