Skip to content

Desaga lui Moș Gerilă

Moș Gerilă a fost cel mai urât cadou de sărbători pe care mi l-a adus regimul epocii de tinichea. Sărac, cu haina ponosită și barba de vată ieftină, avea, mai mereu, desaga anemică. După mintea ilustrului cizmar, trebuia să vină în buza Revelionului, dar ai mei, la fel ca mulți alți români, țineau datina și îl momeau în noaptea de Crăciun.

Într-o lume a lipsurilor, pe măsură ce se apropiau Sărbătorile, încropeala și „descurcatul” căpătau proporții epice. Ca să se bucure de bucuria mea, alergau tot anul după o jucărie mai acătării, lăsau vorbă și pe la librăria de la Domenii, unde știau pe mama unui elev de-al maică-mii. Când veneau „importuri”, o anunța și pe ea și uite-așa, cu chiu, cu vai, reușeau să-mi pună ceva în geam. Acolo găseam, dimineața, ba o mașinuță teleghidată, ba una cu animăluțe îngrămădite într-o cupolă de plastic, ceva dulce sau alte nimicuri. Toate erau chinezești, căci mărfurile noastre de export, „alea bune”, de făcuseră din fiecare român un inginer amator-depanator în propriul apartament, mergeau mai mult pe piețele unor țări la fel de amărâte și de libere ca România, la schimb cu altele, tot așa de balcâze.

Pe vremea aia, Grinch era un moșneag cu suflet de bolșevic și, împreună cu o vrăjitoare agramată de renume mondial, țineau oamenii la muncă până în buza Crăciunului și ne pocea toate sărbătorile. Vorba aia, cei ce azi le duc dorul, n-au stat la rând, cu poporul.

Era prin ’86 sau ’87 când, ieșit cu bunicu’ de la Oradea la plimbare prin centru, ne-am lipit de o coadă. Instinctiv, fără să știe ce se dădea, m-a tras de mânuță până la capătul șirului de oameni și abia apoi a aflat că băgaseră banane. Banane, în crucea iernii, ăsta da noroc chior! Ne-ar fi colorat în galben-verzui zestrea delicateselor de sub brad, numai de le-am fi prins. M-a lăsat la coadă, în grija creștinilor care zgribuleau cu sacoșele fleșcăite în mâini, și a fugit acasă după bănuți. Dădeau nu mai mult de câteva fructe de om, iar locul la coadă era aur, așa că am rămas să-l aștept sub cerul lăptos, de ningău.

Am prins, în ziua aia, cât pentru toate dățile când stătusem pe la cozi în zadar și le-am păzit, din ochi, până acasă, pe Moscovei, unde bunică-mea le-a cocoțat pe dulapul din sufragerie, la bronzat. Ultima dată stătusem degeaba la alimentara din colțul străzii, la București, pentru un kilogram de portocale, care s-au terminat înainte să ajungem cu rândul în magazin. Nu apucasem să le miros, doar văzusem câteva cioburi portocalii pe care oameni mai norocoși le înghesuiau în sacoșe, departe de ochii iscoditori care alunecau pe străzile cenușii. Eram cu tata, ca mai mereu, și n-am vorbit nimic până acasă, așa de necăjit am fost.

Pomul de iarnă, că nu aveam voie să-i zicem brad de Crăciun decât pe acasă, ca să nu supărăm regimul pornit pe religie, deși un molid chelios, mai mult podoabe decât ace, era o sărbătoare plină de culori într-o lume când gri, când întunecoasă, dar mai mereu înecată în griji și lipsuri. Globurile erau păstrate cu grijă, aveam și de la Oradea, câteva, că nu prea se găseau, și nu le vedeam decât în ziua când tata proptea bradul, sau ce era pomul ăla, în suport. Încă mai am vârful rozaliu și un om de zăpadă, de pe vremea când mama era de-o seamă cu fii-miu, le țin ca pe moaște, ascunse printre celelalte podoabe. La fel ca el, astăzi, țopăiam printre cutii, mă strecuram pe sub crengi, legam globuri și nu-mi venea să mai merg la culcare nici rugat. La Oradea, bunicu’ vopsise nuci cu aurolac și bronz, ce se găsea pe vremea aia, pe care, dimineața de Crăciun, le scuturam deodată cu tot bradul, scormonind după cadouri. I-am povestit și lui, așa că astă vară nu am scăpat de gura lui până nu am pictat și noi câteva, cu ce am găsit la un magazin de bricolaj, nu carecumva să aibă mai puțin decât am avut eu. De-ar ști, măcar, că astea, câteva globuri de sticlă, mormane de vată și o instalație de lumini cu becuri chioare erau toate podoabele de pe vremea aia, nici că m-ar crede. În locul lui, nici mie nu mi-ar veni, atât de imposibil sună, azi.

Aveam pom împodobit doar la Oradea și la ai mei. În #cel_mai_frumos_loc_din_lume, bătrânii ne împodobeau nu brazii, ci congelatoarele, cu altfel de cadouri. Știu că bunica ținea porcul până trăgea spre 200 de kile, ca să ne ajungă. Dar nu prea ajungea, și an de an, ea își păstra numai grăsimea și ceva bucățele de carne cu slănină, la garniță, ca să treacă mai ușor peste muncile câmpului în lunile de vară. Și matale ce faci, mamă?, țin minte că a întrebat-o, odată, tata, când a venit după mine într-o vacanță de iarnă. Cu ce rămâne, a zâmbit, larg, cu ochii ei albaștri ca cerul de iunie, în care încă mai puteai citi urmele necazurilor pe care le-au plâns.

Altfel, an de an, la mijlocul lui decembrie, bunicu’ pleca să-și colinde copiii de departe, la București și Constanța. Sălta două sacoșe imense cu ouă (ferite de îmbrâncelile din accelerat într-o pungă de făină), smântână groasă, brânză, slăvitele porcării, nelipsita căpșunică proaspăt trasă din damigeană, o rață galbenă, cozonac și cornulețe cu untură și rahat, și se urnea la drum. Deasupra, mama îmi punea câteva gutui, că mă știa prea bine. Eu, mirosul ăla mi-l amintesc, și ori de câte ori țin una în mână, închid ochii și mă întorc în serile de iarnă când deschideam, lacom, sacoșa din pânză groasă, în mijlocul bucătăriei. Mirosea a #cel_mai_frumos_loc_din_lume, a gutuii din fața bojdeucăi noastre, a copilărie, a Moldovă, a bucurii mărunte și trecătoare. Era și mama, în scrisorica de la pieptul lui bunicu’, era bine.

După 30 și ceva de ani, bune sau rele, amintirile astea mi-au rămas pe suflet – portocalele strânse la piept de nefericiții care se îngrămădeau la tejgheaua alimentarei de cartier și parfumul gutuilor ascunse sub ziarul ce învelea bucatele aduse de bunicu din Moldova. Portocale se găsesc, azi, pe toate drumurile, gutui avem și aici, puși de tata la căsuța lui de lângă București, dar anii și oamenii s-au tot dus și nu s-au mai întors.

Așa că, oameni buni, fiți cu băgare de seamă când îi scrieți Moșului, să vă aducă ceva cadouri și pentru suflet, că numai cu astea rămânem, oricâte banane ar „băga” la magazin.  

„Moş Gerilă toţi îmi spun
Că eşti darnic şi eşti bun
Dar să stii mai din’ainte C-am fost băieţel cuminte,
Şi mai spun aşa să ştii
Că eu nu-ţi cer jucării
Cum ţi-ar cere şi alţi copii.
Însă nu m-aş supăra
Dacă tot mi-ai da ceva”

PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe:

Published inAmintiri de pionier

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

© 2017 Toate drepturile rezervate cristianacatrinei.ro.

Share This

Share this post with your friends!