Mică şi îngrămădită, grădina noastră era un loc minunat de huzur, un labirint multicolor prin care rătăceam aiurea, isprăvind fel de fel de părăduieli şi poroganii, sărind pârleazul pe la megieşi, călcând lucerna şi sfecla sau jucând mijoarca printre rândurile de porumb.
La trei decenii după ce, într-un fel sau altul, românii au reușit să dea pagina istoriei mai departe și să extirpe cancerul bolșevismului, un fior malign scutură prezentul națiunii, aruncând umbra trecutului asupra orizontului de mâine.
Bucurați-vă, frați creştini, voi cei care v-ați temut că veți crăpa de foame! Azi se redeschid hipermarketurile: luați cât mai e, să nu vă lipsească de niciunele în aceste zile de luptă înverşunată cu propriile burți.
Ceaușescu a sfârșit în ziua de Crăciun, împușcat ca un câine. Puțini își mai amintesc, însă, de blestemul vrâncenilor pe care îi zdrobise cu 32 de ani în urmă, la Vadu Roșca. A meritat această soartă? În absența unui proces amplu, numai Dumnezeu, în care nu credea de fel, poate ști.
Moș Gerilă a fost cel mai urât cadou de sărbători pe care mi l-a adus regimul epocii de tinichea. Sărac, cu haina ponosită și barba de vată ieftină, avea, mai mereu, desaga anemică.
Decembrie ’89 a umplut străzile de speranță, după care s-a topit ca zăpada mieilor. Veşnică recunoştință celor care şi-au cerut libertatea în stradă. Ei au învins. Alții, au înfrânt.
Nomenklaturiștii care au pus mâna pe putere cățărându-se pe umerii copiilor ieșiți în bătaia gloanțelor, se sting in liniste, in paturile lor, cu pensiile lor super-speciale, in singura tara care a condamnat comunismul doar la nivel declarativ.
La sfârșitul anilor ’80, când generația mea s-a așezat în băncile școlii, cei mai mulți copii mâncau puțin și prost, făceau frigul și răbdau condiții precare de igienă și transport, școala devenind un soi de premilitară pentru omuleții ștampilați pe haine cu peticul matricol. Acestea erau simptomele unei societăți profund bolnave.
Ziua cea de pe urmă. Rămâi cu bine, plai cu flori!
Acasă la Nicolae Labiș, o plimbare cu mocănița Huțulca și apoi pe Transrarău, până la Pietrele Doamnei:
Ziua a patra – Chei de stânci, lacuri de ape și o cascadă duruitoare:
Dacă ați trecut vreodată prin Roman, în drumul spre Bucovina, veți înțelege de ce două copile au ajuns să-și vândă o bucată din copilărie, bruma de jucării, pe un colț de pătură la marginea străzii:
Ziua a treia – Ținutul Neamțului: Agapia, Muntele Sihla și poveștile de pe malurile Ozanei:
Ziua a doua – Ocna Cacicăi, câteva mănăstiri, o Palmă pe creștetul muntelui și din nou, mănăstiri:
Despre Țara Huțulilor s-au scris tomuri întregi, iar pozele delurite colorează toate platformele online în verde-crud sau alb intens, după cum au picat autorii pe anotimp.
Am ajuns iar la doctor, nu știu cum dracu le potrivesc, că tot aici nimeresc.
Halta, ca toate celelalte halte de pe lumea asta, îmi părea un loc vesel-trist, statornicit în mijlocul trecerii. Trenuri, oameni, bagaje, gânduri, speranțe și timpuri, toate s-au perindat prin micuța gară sătească, lăsând-o, în urma lor, tot mai apăsată de anii și plopii bătrâni.
Dacă stau bine să mă gândesc, 20 iulie acum mulți ani, pe la o mie nouăsute optzecișiceva, oricare dintre ei, că prea arătau la fel, era ceva mai amorțit decât unul mai dinspre mileniul al treilea.
Cascada Bigăr, comoara națională prăbușită în lacrimile onlineului, a devenit cunoscută abia după ce băieții de la The World Geography au pozat-o, iar cei de la Huffington Post au zvârlit-o pe mainstream și va rămâne o bornă a ignoranței și a ipocriziei turismului neaoș.
La patru decenii de la inaugurarea magistralei de metrou și la trei de la vernisajul buticurilor underground, ne aflăm în momentul zero al cotețelor subpământene: zero contracte cu Metrorex, zero chirii plătite, zero autorizații de construire, zero avize ISU.
Nici tinereţe fără bătrâneţe, nici viaţă fără de moarte. Se zice că începi să îmbătrâneşti din clipa în care nu mai eşti copil. Apoi, timpul îţi ia, câte puţin, pe toţi cei pe care i-ai primit în dar, în ziua unu.
Habar n-ai ce înseamnă să n-ai, băiete, îmi ziceau ai mei, când și când, mai mult ca să se convingă pe ei că zbuciumul zilnic nu le era în pustiu.
Aşa mi-a venit rândul, să răsar pe lumea asta în epoca de aur, foame, frig şi beznă a lui ceauşescu, cizmarul care-şi luase ţara pe persoana fizică şi ţinea ostateci 20 de milioane de români. Au fost şi bune, mai puţine, şi rele, şi foarte multe grele, dar fiecare dintre noi rămâne cu ceva urme pe suflet, lăsate adânc de jocurile copilăriei.
Lung a mai fost drumul de la brazii sifilitici pe care îi vindeau ţiganii, la negru, într-un decor stropit cu zloată şi cetină moartă, la apusul epocii de aur, până la pomul cel falnic dibuit cu mare noroc şi pricepere în curtea unui magazin de ciocane, cuie şi molozuri, treizeci de ani mai târziu.
Aşadar, mă duc din nou la supermarket, linia întâi covid, un fel de woodstock al bolilor virale, unde fiecare pune la comun ce are pe fişa medicală:
Mă uit la el şi aud un freamăt cunoscut. Un păr măricel, în livada lui tata, se gudură în bătaia soarelui, îngăimând un foşnet leneş, uscat, amăgitor. Şi-mi amintesc, aşa cum îşi aminteşte omul câte o neuitată, când simţurile i se lovesc de o atingere demult pierdută:
O poezie despre nisipuri și timpuri, cu eu și cu el.
Pentru că an de an, ne lovim de un blietzkrieg comercial în care clientul are șansa porcului de Crăciun:
Imaginile de la mineriada lui 1990, cu intelectuali vânați și bătuți în mijlocul bulevardului sau pe băncile Universității sunt sinonime cu imaginile care nu au fost filmate niciodată la valul de arestări din 14/15 mai 1948, când regimul a băgat în pușcăriile comuniste zece mii de studenți și a îngropat, la propriu, în beznă, viitorul țării.
Într-o lume în care punctul G rămâne, în continuare, un mister pentru majoritatea adulților, iar 5 Gang, un fenomen inexplicabil pe zona teen, reacțiile românilor la tehnologia 5G mă intrigă peste măsură, dat fiind faptul că mulți dintre ei nu au făcut pace, deocamdată, nici cu g-urile pe care le aveau deja la îndemână.
La răsăritul lui 20-20, fiecare am căutat câte o ancoră, ceva, orice, să-l țină la un loc în vremea izolării. Fiecare am pierdut câte ceva. Unii, bani, alții, băute la cârciumă sau drumeții aiurea, iar alții, ultima lună de primăvară.
Fie o mulţime de unul-doi români, înmulţit cu 60 de zile, totul la puterea isteriei media, împărţit la drojdia care a dispărut complet, la un moment dat, de pe piaţă, egal câteva milioane de brutarii domestice.
O ecuație la capătul căreia aflăm o mulțime de lucruri despre fiecare în parte și toți, la un loc, de aici și de oriunde.
Alături de Bruges, Ghent, Tournai, Kortrijk, Dinant sau Mechelen, Louvain este unul dintre orașele Belgiei care ne arată cum ar trebui să arate viitorul trecutului, spre deosebire de multe dintre orăşelele noastre, unde vedem doar cum arată trecutul viitorului.
Mi-am scos învoire, să merg la piață. Șoseaua e goală, amiaza – încă tânără, iar izolarea pare un vis urât, pierdut în urmă, la semaforul de la pod. Prea mă simt bine, mult n-are cum să mai țină.
Coadă la peşte, coadă la ziare, coadă la aer, că nici metrul jumate nu mai e ce-a fost odată. E zece şi’un pic, piața geme de seniori. Tocmai ce a înviat Hristos la catolici, învie şi la noi peste o săptămână crâncenă de cumpărături:
Nouă gânduri, vechi toate, despre câte au fost și cele ce or mai veni: Tare mă tem că n-am ajuns nici măcar la jumate, dar…
Primul a fost bun, al doilea, slab, dar ăsta chiar e sub orice critică. Mai bine-l ţineau pe ăla mişto pentru zilele astea grele, de carantină, dar uite că ne-am procopsit cu paguba asta fix când ne arde buza mai aprig după ceva de calitate:
Dacă v-a plăcut istoria doar așa, de-o poveste la terasă, e momentul să mai citiți o carte la televizor:
Un soi de Alien subacvatic. E liniar, pleacă din punctul A și înoată până în punctul B. De data asta, avem un sigourneyweaver mai mișto, ceva mai feminină dar cu la fel de puțin păr pe cap:
Ei bine, nu mălaiul, nici hârtia igienică, nici drojdia care i se umflă în pântece ca drobul de sare în mintea cea de pe urmă, nu va ţine la un loc poporul, în carantina asta, ci balaurul tv, într-o nesfârșită scenetă cu trei personaje fortuit izolate laolaltă: noi, el și covidul:
Suntem ca furnicile: cum dă norul, ne așezăm la coadă, după firimituri:
Într-o mișcare spasmodică de weekend, România a sărit din pat, cu părul vâlvoi și ochii sparți de somn, și s-a apucat să dea cu mătura, haotic, prin ograda plină de coronaviruși, zvârlind mizeria sub preșul din sufragerie.
Doi copii neajutorați, un bătrân mâncat de cancer, o străbunică slabă de inimă și statul român, slab de minte, este ecuația care ține speranța departe de coliba încropită pe strada Ardealul nr 6A din Dorohoi:
Nu ştiu ce demon m-a prins de suflet joi după-amiază, chiar înainte de mântuirea weekend-ului, când am am deschis televizorul la ora gospodinelor, cu un gest reflex, dar fără să privesc în limbi ceasornicul din perete. Ei bine, în loc de ştiri, la butonul cu numărul 7, torcea, retard, deja celebra vulpiță:
România a mai cheltuit o viaţă de copil doar ca să-şi numere încă o bubă pe trupul năpădit de mucegaiuri. S-a hlizit, ştirbă şi ruptă-n cur, apoi a târguit un prunc de patru ani ca să vadă cu ochii ei ce ar fi trebuit să ştie deja: o mână de doftori stomatologi în puterea meseriei, o mie de cabinete:
La 5 februarie 1953, pe o vreme câinoasă ca sufletul lui Vasile Ciolpan, comandantul pușcăriei Sighet, țara l-a pierdut pe Iuliu Maniu, unul dintre părinții României Mari.
Cine zice că mașina timpului e o utopie, n-a văzut Botoșanii. În epoca dronelor ucigătoare de teroriști și a roboților de chirurgie, pe care noi le vedem doar la știri, România încă mai adăpostește o liotă de indivizi puternic ancorați în tot soiul de tradiții moștenite de la vechii locuitori ai peșterilor.
O națiune în care silogismul “cartea e pentru fraieri, şmecherii face bani”, aniversează 161 de ani de la răsăritul statului modern.
Mi-am scos gândurile la soare, spălate, alinate și limpezite în trei ape de visare.
Nici nu mai știu câte ierni am zgribulit în colțul ăsta de hartă, fără apă caldă la robinet, fără robinet de orice fel, cu umblătoarea în spatele casei, la mila gerului matinal, când crăpau pietrele de frig şi ţiganii în ilic. Chircit sub alintul unui ningău sărac în omăt, așa am găsit sătucul în buza sărbătorilor, clipind lumini chioare dindărătul fereștilor dublate cu încă un rând de geamuri. De la an la an, fiecare drum acasă mă duce tot mai departe de zilele de atunci și îmi lasă în suflet câte o poveste aninată între două lumi, pe același vârf de deal. Luați de citiți și Sărbători cu bine să aveți:
Ce cadou puteam să-i dau de ziua lui, altul decât ultimele clipe de vară?
Eu așa o văd. Călare pe un snop de lumină și agățată de scări, în galopul frunzelor muribunde, septembrie gonește printre anotimpuri cu viteza amintirilor solare.
In urma ei, prin aburii diminetilor reci, se alintă, umed, toamna. ‘Geaba ne amăgim cu un rest de arșiță rămas la tocmeala dintre foile calendarului, zilele se scurg tot mai grăbite în noapte și viața ruginește inexorabil într-o ecuație infinită:
În 1916, pe hărțile militare, pozițiile fortificate ale armatei române de la Turtucaia împungeau coasta bulgarului ca un ghimpe, înfipt acolo încă din al doilea război balcanic. Așadar, vecinii ne așteptau deja la cotitură de trei ani când nemții le-au arătat cum să-și ia teritoriul înapoi și le-au garnisit și arsenalul cu armament modern cât să ne dea daună totală pe malul Dunării:
Ori poate doar a venit, pe-o scară, în versuri.
Îmi amintesc și azi cum orbecăiam peste ogoare, chior de foame, scuturând prunii de la marginea satului după o mână de poame acre, în drum spre bojdeuca noastră. Fără sandvișuri cu mozarella, bacon și roșii uscate, șervețele antibacteriene, autanuri, selfiuri și povești pe whattsapp. Doar eu, Nea Sandu, iapa și drumul nesfârșit spre noapte:
Numărăm, azi, fix o sută de ani de când le-am pus opinca pe parlament (ştiţi voi ceva-ceva, pui de daci, e despre ocuparea Budapestei):
Clocot de iulie. Sub valul african de caniculă, ceneadenereul a tăiat pamblica sezonului estival 2019 așa cum se cuvine: cu lucrări înșirate pe singura autostradă din România, deopotrivă întreagă și relevantă – drumul soarelui. Dacă mai pui și țăranii, cozile la taxare și peisajul agricol, iese de-o poveste românească, fugărită cale de 230 de kilometri în contratimp cu logica bunului simț. A mea e aici:
S-o fi gândit careva, când am stins lumina, câți vom orbi după ce se va ridica întunericul dintre noi?
Dacă tot a venit toamna în mijlocul verii, am zis să dau lovitura la ştiucă. Octombrie e luna ei, nici nu mai contează că a venit la mijlocul lui iulie, că doar n-o sta să numere zilele anului pe fundul bălții.
Era zăpada până’n buza prispei când i-am zis Ilenei că mă întorc cu ăla mic mai în vară, după ce s-o coace pâinea.
“Poate n-oi mai fi aici când te întorci”, mi-a șoptit, sfioasă.
Până la urmă, s-a ținut de cuvânt și a plecat când a venit vara, de parcă n-ar fi avut amândouă loc în sat:
Sanatopaţii şi creştinopaţii de conjunctură s-au prins în hora discursurilor fără de argumente, făcând ca boleşniţe odinioară moarte şi îngropate să-şi găsească adăpost pe meleagurile noastre. Chiar aici, în grădina Maicii Domnului, unde, rujeola și poliomelita, ne-au găsit la fel de liberi de griji și neajutorați precum civilizațiile precolumbiene din americi.
La tropicul libertății, oriunde ai ținti pădurea tropicală, mai jos de Chiang Mai, doar febra deghe te poate pune jos, sau un șarpe recalcitrant. Altfel, e pretty safe, iar ghizii sunt foarte grijulii să nu te arunce în gura morții. Nu de alta, dar de la un răposat nu mai scoți niciun chior, oricât de meșter ai fi în arta negoțului. Așa că mi-am luat pălăria și am pornit spre jungla din Khao Sok:
Am căutat cumătra prin bălţile Giurgiului, cu scule de fiţe şi teorii de pe net. N-aş fi ieşit atât de prost nici dacă trăgeam cu praştia după ea, dar de-o poveste tot am prins ieri, pe baltă:
Așa de zdravăn m-a zguduit vibraţia săptămânii, încât am să v-o povestesc și vouă, atât cât am priceput din primul horoscop pe care l-am urmărit în existența mea pământeană:
Pentru că Thailanda nu e doar despre curve, tarabe cu mâncăruri dubioase și plajele din Phuket, e bine de știut că poţi accesa o mulțime de excursii prin insulele vecine, așa că azi mergem în Mu Ko Phi Phi, una dintre adresele paradisului:
Mi-am început deșănțatul desant thailandez cu o raită prin Patong și împrejurimi, ca să aflu câte ceva despre atracțiile și obiceiurile locului, pe lângă borfetul și dezmățul nocturn.
Nu mă pricep la filme, stăpânesc aparatul foto doar pe setări “auto”, așa că mă voi strădui să aștern în cuvinte ce am înțeles eu din această primă experiență în Thailanda, adică mai mult decât ceea ce se vede în imaginile pe care le-am luat cu mine înapoi, acasă. Prima parte e despre drumul nesfârșit spre cealaltă față a lumii și primul contact cu Patongul cel plin de soare, nisip și curve 🙂
Geamătul obosit al motorului care trăgea să moară la fiecare pornire, rateurile cutiei de viteze, pocnetele seci ale uşilor închise după nenumărate încercări la care puneau umărul, la propriu, şi călătorii, găurile din podea acoperite cu mocheta de cauciuc zdrenţuit, luminile chioare, încălzirea pe bază de suflat în pumni şi tristeţea amară care sălăşuia în pântecele autobuzelor ceauşiste veşnic ticsite mi-a rămas pe suflet ca o pneumonie netratată.
Copilăria mea s-a topit odată cu zăpada mieilor, acum niște mai mulți ani, când ai ieşit pentru ultima oară pe poarta casei. Ne-ai adunat pe toţi în jurul tău, aşa cum ţi-a plăcut mereu să ne ştii. Popa citea pe nas dintr-un ceaslov negru, eu plângeam obidit iar Domnul dădea cu zăpadă şi apă, nehotărât parcă în desfacerea iernii.
Un poem fără refren despre un sinistru urban etern:
O samă de constatări privind sculatul cu noaptea în cap şi alergătura prin târg încă de la primele ceasuri ale zilei, doar ca să ajungi nedormit în acelaşi loc şi să faci fix acelaşi lucru pe care îl puteai face şi într-un răstimp ceva mai rezonabil.
Ascunsă în văzul lumii, chiar printre străzile Iașului, bojdeuca lui Creangă își așteaptă oaspeții pe aceeași Vale a Plângerii, cum îi zicea plin de obidă, pentru că o găsea “plină de noroi când sunt ploi mari şi îndelungate zise şi putrede iar la secetă gemea colbul pe dânsa.” Dacă pășiți cu grijă și ascultați atent, veți auzi liniștea – o comoară demult pierdută în amintirile din copilăria lui și a fiecăruia dintre noi.
Ziua proastă se cunoaște de dimineaţă. Adică, dacă te-a prins dimineaţa în Bucureşti, ai mari şanse să treci încă o zi de căcat la ceaslovul vieţii. Iar dacă mai tre’ să iei și un taxi, ești mâncat.
Altfel arată iarna când te întreci la statură cu omătul așternut peste noapte, trăgându-ți mucii la fiecare pas prin zăpada umflată de viscol. Cât era ziua de scurtă, mă luam la trântă cu nămeții și udam două-trei rânduri de haine, iar degetele de la picioare mi se încrețeau ca niște castraveciori murați de la toată zăpada pe care o adunam în ciubote.
Peste iernile de atunci și cele ce au venit mai apoi, tocmai s-a așternut un strat nou de omăt, încât cu greu mai găsesc câte ceva lăsat în urmă de trecerea anilor.
– Ştii, iarna miroase a portocale, i-am zis, între două globuri.
– Tati, dacă iarna mirosea a portocale, portocalele erau fulgi de nea.
– Şi dacă fulgii de nea nu ningeau, mai era iarna, iarnă, sau doar un şirag de portocale sub bradul de Crăciun?
Iată dilema noastră de Sărbători:
Înainte ca 2018 să-și smulgă, deznădăjduit, și ultima foicică din calendar, ne delectăm cu niște dezvăluiri absolut explozive care ar fi făcut, odinioară, carieră în mansarda inundată de putregai mintal a televiziunii-oglindă. Pentru că nici nu știți ce nu pierdeți, haideți să vedem ce griji mai macină morișca zbuciumată a României de-acum centenare:
E minunat, tot poporul de insecte si animăluțe doarme grămadă, sub stratul gros de frig, iar vântul se dă cu capul de copaci, aiurea. Am mers și noi să ne întâlnim cu nimeni, făgăduindu-ne solemn că nu vom mișca ceva din povestea adormită de ger:
Am scris cât m-a ținut hârtia și m-am oprit doar când a venit dimineața. Iar soarele a răsărit abia după 22 de versuri:
Între sfințirea catedralei care ne va mântui până la ultimul șfanț și descălecarea lui Moș Gerilă, un alt eveniment major din calendarul de iarnă al dacilor liberi – parada militară – se pregătește să caște gurile curioșilor, pe ritmuri patriotice.
Ca să nu ne ia prin surprindere cavalcada de oțel care va năvăli pe supt Arcul de Triumf și deasupra lui, am luat la puricat bidiviii armiei române, dar am găsit doar o herghelie priponită timp de zeci de ani pe pășunea veștedă a bugetului apărării. Drept este că ne vom clăti ochii și cu o mână pestriță de armăsari mai tineri, adunați cu țârâita din toate colțurile lumii libere, după cum a dictat ’teresul național de-a lungul ultimilor 29 de ani:
A venit iarna și simți cum îți crește barba la fel ca lui Moș Crăciun, în aglomerația de pe străzi? Înseamnă că ești acasă, în București, orașul unde locuiește jumătate de Românie. Ia de chibzuiește la decalogul ăsta, înainte să te așezi în coloana bucureșteană a infinitului, a opta minune a lumii care se lungește, mașină cu mașină, oriunde privești cu ochii:
Dacă drumul spre iad e pavat cu intenții bune, șoselele din România sunt asfaltate cu promisiuni. Câteva vorbe amare despre primele patru autostrăzi ale țării, A1-A4, așa cum arată ele la firul ierbii, pământului bătătorit sau asfaltului, după caz. Cât despre A5, A6, A7 și A8, numai de bine, că Audi face mașini bune:
Mai știți vechile aprozare de legume-fructe, care zideau mozaicuri din navetele cu poame ridicate de-o parte și de cealaltă a coșmeliei? Ei bine, nowadays, ăștia au pus coduri de bare pe legume de parcă ar fi trufandale de la capătul lumii libere și mă gândesc cu groază că, în Abecedar, toate poeziile închinate recoltei pe care noi le turuiam ca papagalii la serbările de toamnă, au fost mutate în secțiunea “ficțiune”.
Am luat din nou calea codrului, înainte să ne închidă, frigul, pădurea în nas. Sus, la Pietriceaua, am găsit o comunitate onestă de brazi și fagi care ne-a primit în ospeție bucuroasă nevoie-mare că n-aveam niciunul drujbe în desagi:
Pușcăria comunistă care a înghițit, pe rând, aproape toate victimele regimului, a scăpat de bombardamente și demolări doar ca să sfârșească în delăsarea unui popor care nu vrea sau nu este în stare să-și înfrunte păcatele trecutului. Astăzi, însă, când nu mai sperie pe nimeni, temuta închisoare e lăsată să moară și, odată cu ea, o parte din memoria rezistenței anticomuniste și a ororilor celui mai nenorocit regim care a guvernat vreodată România.
Mic şi-al dracului mai eram pe vremea aia şi plin de cusururi lumeşti pe care le apucasem de la ‘ăi mai mari din neam. De suduit, suduiam ca un birjar, cum-necum, mai scăpam și la holercă, apoi era şi mahorca, boală grea, din care trăgeam pe unde mă apuca amocul.
Iac-așa, într-o zi de gustar, şi-a băgat dracu’ coada şi m-a trimis la fumat tocmai pe stogul cel mare din fundul grădinii. Şi cum stăteam eu proţăpit ca o cloşcă în vârful căpiţei, deodată aud din drum şlagărul celui mai frumos loc din lume:
– „’Niezău’ şi biserica cruşilor mă-tii! Dai foc la tăt satu’, uăi copchile!”
Acum fix 146 de ani, Ion Creangă era dat afară din rândurile clerului, pornind într-o aventură a condeiului unică în literatura română:
Vezi, tu, vișină putredă, dacă picai acu’ vreo 65 de ani, te-ai fi trezit sub atenta oblăduire a vechiului tău coleg, maiorul Alexandru Ioanitescu, comandantul casei de tratament, tortură și muncă silnică Giurgeni, ori cu Ficior, la Periprava ba poate chiar pe feuda ta, la Râmnicu Sărat. Acolo, în paradisul sistemului concentraționar comunist pe care îl tot lauzi ca o bestie cinică ce ești, nici dracu nu te lua de pe jos o noapte întreagă. Ceva mai lungă și totalmente neexpediabilă, scrisorica mea către deținutul vișinescu, proaspăt leșinat la Jilava, poate fi citită integral, aici:
Și am fost la pădure, chiar înainte să-i tragă toamna obloane de brumă peste frunze. Și-am mers unul după celălalt, ca doi bătrâni plini de griji, care mai mici, careȘi am fost la pădure, chiar înainte să-i tragă toamna obloane de brumă peste frunzele arămii.
Și-am mers unul după celălalt, ca doi bătrâni plini de griji, care mai mici, care mai mari și pe toate le-am gândit cu voce tare, că numai pădurea ne-a știut: mai mari și pe toate le-am gândit cu voce tare, că numai pădurea ne-a știut:
Un mic nimic despre ultimile raze care se izbesc ca toantele de amurg. A venit toamna, oarbă și surdă la lumina ce moare:
O scurtă istorisire despre aventura cavalerilor unguri și a belicosului Carol Robert de Anjou în Valahia, primele victime serioase ale infrastructurii rutiere precare din Țara Românească:
Nu mi-a fost deloc uşor să dibuiesc o mână de ştiri scutite de numele lui daddy, din titlu până la ultimul punct, dar se vede treaba că, în prag de referendum, familia tradiţională a cronicilor de prin gazete este formată și din alăturări de cuvinte fără de tătuc:
Gonind spre Schengen cu viteza luminii stinse, România și-a vândut și cămașa de pe ea ca să strângă banii de drum, apoi și-a furat căciula ca să-și scoată paguba cu biletul și acum așteaptă la marginea șoselei, despuiată și cu degetul în aer, să prindă un șoferică de ocazie până la Bruxelles. Șase știri care, de fapt, nu ne spun nimic nou despre destinul nostru european:
De când mă știu, inima mea bate de o parte si de cealaltă a Carpaților. Adunat din mai multe părți ale țării, mă simt de pretutindeni și de nicăieri atunci când vorbesc despre “acasă”, câtă vreme nu pot pune degetul pe un singur loc de pe hartă.
Pentru că nu m-am ferit niciodată să socotesc #cel_mai_frumos_loc_din_lume un cătun uitat de Dumnezeu și de timp la marginea Bucovinei, Oradea va rămâne în sufletul meu (doar) ca cel mai frumos loc dintre orașele României. Aici m-am născut și tot aici am prins gustul pentru armonia coșmeliilor zidite dinaintea vremurilor mele. Să te pierzi printre căsuțele fără etaj, îndesate una în cealaltă ca niște vrăbii zgribulite de ger sau în umbra bijuteriilor art nouveau din centru e un privilegiu boem, așa că vă invit la o plimbare prin vechea cetate a Oradiei:
1916 n-a fost cu noroc pentru România. De fapt, a fost atât de prost, încât România era să nu mai fie deloc. După cinci luni de război, Ferdinand mai domnea doar peste târgul Ieșilor și ținuturile din împrejurimi, iar plugușorul lui ’917 semăna neliniște în sufletul camarilei regale. Pentru soldați, iarna a fost și mai rece. Dar au ținut cu dinții și munții, și trecătorile, și țara și speranța zilei de mâine. Apoi au început măcelurile din triunghiul morții – înainte de Mărășești și Oituz a fost Mărăștiul. Aici a început vara devenirii noastre:
Omenirea se răscoleşte în facerea unei noi ordini mondiale: Siria le pică greu la mațe celor care au sărit s-o halească, Orientul Mijlociu mocneşte, Rusia pofteşte, Turcia flămânzeşte, Europa abia acum învaţă să meargă pe propriile picioare, SUA joacă tare, China cumpără tot ce prinde iar UK mai stă o mână, ca de obicei. Între timp, România şi-a scos agenda de buzunar şi îşi rumegă problemele care-i ţin poporul cu sufletul la gură:
Sub ochiul vigilent al lui nea Nelu, nașul său de cununie, familia tradițională creștin-ortodoxă s-a așezat la țara ei cea românească după nunta din decembrie ’89, învățând degrabă cumpătarea și traiul pauper în capitalismul de conjuntură.
Adică așa au învățat sub cârmuirea lui nașu’, ca unul să viseze cu măsură, iar celălalt să fure cu frâna trasă, cât să meargă treaba de pe o zi pe alta. Dar, cum fasolea n-ajungea, în ziua de leafă, nici măcar pentru copii și fiecare trăgea mai spre el oala cu bucate, dracu’ și-a vârât coada în grădina Maicii Domnului și a aprins scandalul în lumina telefoanelor mobile:
Treaba e că iar tre’ să ajung în Italia, buba e că plec din România. După experienţa trecută, cu rata de Roma, mă agăţ de speranţa unei destinaţii ceva mai subţiri, în inima Toscanei, la turnul cel înclinat din Pisa. Ei bine, mă îndrept către o țeapă cât donjonul din inima Toscanei:
Despre o după-amiază de august în care am visat împreună: el – că e om mare, eu – că sunt iar mic și ne-am trezit abia seara târziu, când au început țânțarii să ne mănânce urechile:
Pe 1 august, într-o duminică toridă din a patra vară de război, sburătorii americani au pus cap compas pe câmpurile petrolifere din Ploieşti şi au pornit la drum cu 177 de bombardiere, în ceea ce avea să intre în scripte sub numele de Operațiunea Tidal Wave. A urmat cel mai costisitor măcel din cronicile US AirForce, egal cu cea mai mare victorie a antiaerienei românești: pe cerul câmpurilor petrolifere din Prahova, americanii au pierdut mai multe aparate de zbor decât în oricare altă zi din istoria lor plină de aviație. Așa de rău i-am snopit încât, după 75 de ani, rămăşiţele acelei zile încă mai ies la iveală din pământul îngrăşat de ţiţei al Prahovei.
Încă de la primele staţiuni spre mare – rompetrol, petrom şi oemve -, unde oameni şi maşini se bronzează, claie peste grămadă, chiar lângă plajele de porumb şi rapiță din puştiul Ialomiţei, şi până în urbele de-o stea jumate de la malul mării, în care localnici ofiliţi de soare agita, la trotuar, cheile către dracu’ ştie ce temniţe imunde, cei nici 300 de kilometri spre litoral capătă valenţe tragicomice sub apăsarea infrastructurii noastre feudale:
Stau pe treptele casei – par tot mai mici, iar casa – tot mai goală. Mă simt bătrân şi mare într-o lume a copiilor, mică şi veselă, iar locul parcă mă strânge din toate părţile, străin şi neîncăpător. Mi-e dor de anii când nu mi-era dor de nimeni. Toți erau acolo unde îi știam, timpul gonea cu viteza bucuriilor mărunte și nu învăţasem a vorbi despre oameni la timpul trecut. Mă întorc umpic înapoi, cale de vreo treizeci de ani, cât să vă povestesc despre bojdeuca unde mi-am ținut copilăria în #cel_mai_frumos_loc_din_lume:
Patru strofe, altfel goale, dar pline de verde:
Ați prins de veste? Soarele împletește din iarbă cununi cu parfum de cireșe, printre teii care și-au copt florile și inundă șoseaua cu arome reci de ceai. Nu ştiu ce faceţi voi, dar eu îmi tocesc ochii în albastrul diluat al cerului și încerc să-mi amintesc firimituri din prima mea ultimă zi de şcoală, o vineri ca nicio alta, pe 17 iunie din calendarul lui ‘88.
O zi de pomină, când, de la clădirea şcolii, veritabil penitenciar al copilăriei mele şi până în cel mai frumos loc din lume, la capătul celălalt al hărții, stăteau toate spaimele lumii, adunate în serbarea sfârşitului de an.
Acum trei decenii, cariera mea de entertainer a început în lacrimi, pe podiumul din curtea școlii 171, unde am dat rasol cu un poem prăpădit:
În a doua bătălie de la Ypres, omenirea şi omenia au pornit pe drumuri separate şi nu s-au mai regăsit decât la finele lui 1918, pe ruinele unei generaţii dispărută definitiv în indexul pierderilor Marelui Război. Acolo, pe câmpia flamandă, între Dumnezeu şi copii Lui, moartea a plutit pe un nor galben, de clor. Pe 22 aprilie 1915, soldaţii din tranşeele Flandrei au aflat că sârşitul are ţi altfel de gust, mai perfid decât cel de sânge şi fier şi s-au trezit din coşmar doar ca să-l mai trăiască încă trei ani şi jumătate, cu ochii larg deschişi în orbul gazului. Despre o lună dintr-un an care putea fi altfel, dar nu a fost:
Ţi-a trecut şi ultima zi. Îmi plimb privirea pe poteca prăfuită de nori şi ameţesc în beţia infinitului din care se preling aburi de soare. Cică te-ai dus acolo. Dar nu te găsesc, nici pe ceilalți, oricât aș scormoni printre stele. De data asta, lacrimile au gust de primăvară. Cum, oare, să ajungi la nori și să te încălzești la soare, când nu te poți ridica mai sus decât noroiul din stradă înșirat pe tălpile trecătorilor? În nerăspunsul fiecărei petale căzută din viață stă acelaşi răspuns care ineacă, in tacerea lui, egoismul oricaruia dintre noi, ceilalti. Uscate de sete și de culori, îmi șoptesc, printre zâmbete, adevărul lor, al nostru și al fiecărei primăveri care-și leagă începuturile de bucuria sfârșitului:
Mari au mai fost inundaţiile din ‘91, dar a dat Dumnezeu şi-am ieşit din ele fără blestem de înecăciune. Odată cu potopul, s-au gătat şi bureţii, şi zilele în care băteam apa strânsă pe şes ca un stol de berze. Şi-n loc de ciuperci, ne-am umplut vremea şi straiele cu glod toată săptămâna patimilor, de simţeam cum creşte mucegaiul pe mine.
În versuri ne scriem, tot ca ele ne şi potrivim după rime, când şi dacă mai apucăm să adunăm de o strofă. Care îmbrăţişaţi, care izbutiţi în perechi, care alergând bezmetici în cercuri de stihuri albe.
Era după Revoluţie, pe o vreme mohorâtă, udă şi rece ca pietrele din fântână, în cea mai urâtă foaie din calendar, când am aterizat în cel mai frumos loc din lume.
A dat Domnul cât a dat până şi-a ieşit Siretul din minţi, a rupt baierele şi a pornit voios, pe şes, până la calea ferată. N-a zăbovit prea mult, căci a stricat pe undeva drumul de fier, a sărit pârleazul şi a înecat bahna până sub coasta dealului, aruncând babele în braţele popii, cu bibliile deschise la cartea potopului.
A dracului pârcioagă, îmi strica toate planurile, dar, până la urmă, am trăit inundaţiile mai abitir decât reporterii care înoată în fiece Mărţişor pe valurile ştirilor transmise din buza viiturilor:
Pentru că primăvara începe cu voi şi apune de Cireşar, într-o baie de soare. Mulţi ani frumoşi, domniţelor!
Ca să rătăceşti cu ditamai oştirea de cavaleri brodiţi în haine de fier prin neantul virgin al Codrilor Cosminului, însemna să ai percepţia unui fluture mort, anvergura unei cepe degerate şi viziunea unui orbete. Spre deosebire de tac-su (Cazimir al IV-lea Jagiello), noul rege polon, Ioan Albert I, le avea pe toate, altfel nu s-ar explica necazurile pe care şi le-a pricinuit cu atâta obstinaţie, de la începutul campaniei din Moldova şi până la deznodământul pictat ca o tragedie greacă prin cronicile vremii.
Încurajate de gradul pe plus care se zbătea singuratic în termometre, fetele harnice de la Spații Verzi au atacat relieful montan ridicat de zăpezi la marginea trotuarelor. Şi anul acesta, mărţişorul lor are coadă de lemn şi se prinde zdravăn cu ambele mâini, cu gingăşia salahorilor din tabăra de vacanţă de la Vorkuta. Înarmate cu lopeți mai mari decât ele, fetele croiesc, precum furnicile, locuri de parcare pentru băjeţii blajini care parchează între şinele de tramvai.
PS: La mulţi ani, fetelor, primăvara bucureşteană chiar începe cu voi! Din păcate, şi la propriu, nu doar la figurat. #ţară_țară_vrem_bărbați
Foto: Inquam Photos / Octav Ganea
14 rânduri la timpul prezent despre viitorul trecut.
Pe 2 februarie, acum fix 75 de ani, gaşca lui Hitler se trezea dintr-un vis urât pe care îl căutase cu lumânarea prin bezna războiului cel mare. Harta lumii se refăcea de la o zi la cealaltă, odată cu dezastrele şi victoriile de pe câmpurile de bătălie. Rătăcită în coşmarul de la Stalingrad, România a rămas în ofsaid pe terenul de joc al marilor puteri.
Carne de tun pe harta iluziilor lui Hitler, armata română a luptat, fără să ştie pentru ce, la mila frigului şi aliaţilor germani.
Mai rău, şapte decenii de la bătălie, pe malul Donului, zeci de mii de români încă îşi mai caută odihna, fără o cruce la căpătâi, lumânări aprinse ori slujbă creştină de pomenire.
„La foc” însemna câteva scânduri uscate ce se odihneau peste nişte leațuri crăcănate de vreme şi care sprijineau o mână de plăci de azbociment. Sus, printre valurile de internită, îşi proptea mama toiagul în care se sprijineau anii, oasele şi grijile.
O plită înnegrită clocea zi de zi la focul pe care mama îl ţinea cu toate gunoaiele din ogradă, ciocleji îngălbeniţi şi vreascuri risipite de animale. Nimic nu scăpa de flacăra pipernicită, care şedea ascunsă între pereţii de chirpici pe care tot ea îi lipea, vară de vară, cu lut şi balegă de cal.
Au fost zile bune, în care io fugăream gâştele, gâscanii pe mine iar bunica pe toţi, de-a valma, de lângă soba de vară, pe unde răncăluiam şi ne învârteam fără noimă printre oalele risipite:
Patriot până în lobii ficatului, românul nu uită unirea, mare sau mică, cea care îi electrizează ființa oriunde s-ar găsi, chiar şi dincolo de aniversările gonflate cu fasole şi cârnați. Ba o poartă de-a dreptul pe buze, de la an la an, ceva mai fluidă şi de-a dreptul spirtoasă, curat combustibil al simțirii tricolore de ambele părți ale Carpaților:
Despre un poliţist decorat pentru fapte de vitejie săvârşite în lupta cu troienele. În timpul liber, trăia vremuri de aur, căci nişte unii îi băgau sub preş isprăvile-i bolnave de pedofil ordinar, cu talentul iosefinian al unui burlac înecat în propriile deşeuri.
Şi despre un alt personaj care se lupta cu zăpada, doar că se întâmpla în 1941, undeva pe frontul de est, iar pe lângă omăt a mai avut câte ceva de biruit pe-acolo: frigul, foamea, soldaţii de vizavi şi alte beneficii ale traiului din linia întâi.
Două poveşti diferite, aceeaşi medalie „Bărbăţie şi credinţă”:
Credeaţi că v-a venit rândul la fericire şi că nimeni nu vă mai ajunge din urmă cu bucuriile? Ia mai gândiţi-vă o ţâră, poate că nu i-aţi uitat de tot pe cei care se trag în poze cu vitrinele de la mall. Ăştia-s în ultimul hal de fericiţi. Într-atât sunt de săraci cu duhul, încât Domnul şi-a căscat larg baierele împărăţiei dinaintea lor, iar fericirea le luminează neobosit pustiul minţii.
Şi-s doar o picătură în oceanul nesărat de glume proaste şi oameni chiar mai proşti care trag la mall ca muştele la căcat:
Dulci mai erau vremurile când colindam casele oamenilor cu Sorcova, Pluguşorul, Chiriţa (citiţi de vă minunaţi, la capătul poveştii*), cu băşica porcului şi o tobă strunjită la uzina din Paşcani. Pe cap, mama îmi îndesa cuşma cea bună a lui bunicu’, iar sub geacă înşira câteva pulovere pe trupu-mi viguros, înainte să o şterg pe uliţă pufăind aburi ca acceleratul de Suceava.
Bucuraţi-vă, fraţi creştini, voi cei care v-aţi temut că veţi crăpa de foame! Azi se redeschid hipermarketurile: luaţi cât mai e, să nu vă lipsească de niciunele în aceste zile de luptă înverşunată cu propriile burţi. Aruncaţi câte un ochi şi prin vecini. Nu care cumva să aibă vreunul mai multe pe masă, în frigider, cămări ori pe balcon, că e ruşine mare şi semn de sărăcie.
Dacă nu aţi prins un răsărit în podul şurii, înveliţi în praful fânului, să treceţi neapărat treaba asta într-un bucketlist.
În fiecare dimineaţă, aşteptam să se trezească soarele din spatele dealului Peter, unde îşi dormea nopţile învelit în stropi de rouă şi stele. Îl urmăream cum se ridică timid din dărătul lui, trece Siretul şi urcă, auriu şi fierbinte, peste satul nostru, de unde seara, se rostogoleşte dincolo de satul vecin, ca să lase cerul stelelor, lunii şi viselor.
Sărbătorile respiră acolo unde sunt oamenii. Iar lumea e pe net, nici că s-ar mai da jos. Ne cadorisim online, colindăm pe sms şi ne mai adunăm doar în grupuri de whatsapp. Printre clişeele umede din reţelele sociale înoată haotic interese meschine, obiceiuri pervertite până în buza absurdului şi ridicolul bifatului câte unui obicei trendy în selfieuri golite de sens.
Se iau două roşii perfect rotunde, câţiva dovlecei pântecoşi, un brocolli proaspăt ca roua dimineții şi se pun deoparte, că acum chiar nu ne trebuie. Azi, mâncăm mâncare @cel mai frumos loc din lume 🙂 Reţeta pe de-a-ntregul, aici:
Am fost la târgul de Crăciun şi am stat la coadă ca să trec strada. Practic, am stat la o coadă doar ca să mă pot aşeza la coada de la intrare. Vreţi să vă zic mai multe? Aici:
Dincolo de hotarul satului, drumeagul ăsta m-a purtat în cele mai straşnice aventuri. Am fost la moară la Conţeşti şi-apoi am băut, cu neamurile, o poşircă albă şi seacă la bodega din centru. Am fost şi la Heci, şi mai departe, la Tătăruşi, la moara cu ciocănele, într-o călătorie care, în pasul iepei lui nea Sandu, ‘ăl mai mic frate al bunică-mii, s-a lungit undeva spre eternitate şi n-am precupețit nici un efort când, nebun de foame, am ciugulit toate poamele de la gardurile creştinilor. Am urcat şi la stânele hecenilor, am călărit combina la treieriş, am năduşit ca un om vrednic adunând paiele din miriştea de la şuşea şi m-am întors în sat, de nenumărate ori, privind cerul și lumea întreagă din vârful căruţei cu fân.
Peticim zilele tot mai scurte cu bezna lipicioasă care ne fugăreşte de pe străzi. Ninge în cer, se pune strat gros peste nori şi albeşte noaptea cu luciul tăios de cristaluri. Când şi când, sătul de atâta omăt, îşi scutură povara peste lumea ce rabdă dedesubt toate ce-i vin de deasupra.
Mă strecor printre fulgi şi caut un loc ferit de mulţime, ca un fluture hămesit de soare. Nimeni nu mai încape, toţi dau din coate şi se cocoaţă ca şobolanii peste movila de suflete care se ridică tot mai înaltă din adâncurile oraşului.
Minuni de vitejie s-au petrecut pe câmpul de luptă al democraţiei neaoşe, căci, odată cu frigul, umezeala şi postul Crăciunului, s-a lansat şi colecţia de proteste 2017-2018. Indiscutabil, noutatea sezonului a fost brigada pulane călare, care a luat în copite mulţimea de huligani revărsată de la stadionul Gaudeamus:
Toate-s bune şi frumoase în paradisul rural, până când nu mai rabzi jegul de pe tine şi trebuie să te lupţi cu neajunsurile ligheanului, cel mai mare duşman al domnişoriei de oraş. Ca să îmi curăţ trupul într-o găleată de apă, trebuia să o car, cale de o sută de metri, de la fântâna din capătul uliţei. Tare multă apă mai stricam, îmbăindu-mă şi stropind ca un pelican prin toată ograda, aşa că mă înhămam la două căldări de câte zece kile şi porneam la apă, cu sufletul îndoit.
Oricât aş fi căutat să ocolesc găleţile şi ligheanul, altă scăpare nu găseam decât la scăldat. Din vârful dealului, priveam tricolorul albastru, cenuşiu şi gălbui al Siretului, dincolo de care se ridica Peterul. Departe al dracului mai era, dar n-aveam încotro:
Suntem doar noi. Eu, tu şi toată durerea noastră ne oglindim în apăsarea tavanului imaculat. Mi-e frig. Mă strâng în braţe şi îmi legăn alintul citind o poveste pe care nu am apucat să o scriu. “Hai să plecăm”, îţi zic, fără să scot o vorbă şi mă îmbăt, pentru o clipă, cu iluzia unui vis mai puţin urât. A trecut. Suntem tot aici.
Acum douăzeci şi ceva de ani, salonul meu se ascundea după un rând de brazi. Salonul închipuit de MagiCAMP e în galeria Galateca, din strada Rosetti. Curaj, mergeţi şi voi, n-o să vă înţepe niciun ac. Povestea e aceeaşi, oricare ar fi cuvintele:
Cel mai ostil sodomizator din istoria medievală n-a avut răbdare să cunoască eternitatea prin condeiul lui Bram Stoker, aşa cum se amăgesc cărturarii de cinematograf. În vara lui 1462, Vlad Ţepeş a reuşit să-i ofere marelui Mahomed al II-lea cea mai fierbinte noapte a vieţii fix unde se aştepta mai puţin, adică la marginea Târgoviştei. Despre un an păgubos pentru Codrii Vlăsiei, furnizorul oficial de ţepe şi despre atacul de noapte, un derby jucat în nocturnă de naţionalele înarmate ale Valahiei şi Înaltei Porţi:
Aşa cum l-am lăsat ieri, cum îl găsesc azi şi cum va arăta şi mâine, satul şade proptit între şcoală, biserică şi câteva cârciumi absolut irezistibile.
În strada mare, şanţurile adânci, năpădite de iarbă măruntă şi deasă sunt brăzdate de podeţe spoite cu var. Aici se adunau, în toate duminicile calde, roiuri de copii mai mici şi mai mari, sporovăind sub privirile ţaţelor ieşite la porţi ca şopîrlele la soare. Un curcubeu de culori, care mai vii, care mai spălăcite şi mai triste, după sufletul şi punga creştinului, se aliniau de-o parte şi de alta a drumului, în haosul simetric al gardurilor de scânduri. Deasupra, o junglă de meri şi nuci îşi legănau frunzele aiurea, gâdilând praful ridicat în aerul neted şi cald de vară. În rest, ascunse de timp, toate-s la locul lor, chiar dacă nimic nu mai e la fel:
Abia am găsit, la trotuar, un parazit mărunt ce închiria cu ora bucăţi de asfalt. Îi las maşina cu sufletul îndoit şi mă ascund în mulţimea ce-şi mână spaimele în goana ceasornicului. Ochiuri de apă privesc nicăieri, clipind, în bezna zilei, murmurul paşilor. A venit vremea când toţi ne grăbim, dar nimeni nu mai are loc să alerge.
Nici c-am băgat de seamă, însă. O auziţi? A venit toamna:
La trei decenii de la revolta braşovenilor, încă mi-e dat să aud că rezistenţa anticomunistă a fost, de fapt, o serie de „acţiuni îndreptate împotriva intereselor ţării”. Este acea interpretare abjectă a istoriei pe care nu credeam să o mai întâlnesc dincolo de materialele care tratează propaganda stalinistă în România. Când colo, ea respiră şi umblă veselă pe holurile unei clădiri colosale, de unde unge pe suflet pătura ponosită şi îmbâcsită a nostalgicilor comunismului. Câteva cuvinte despre povestea unei zile fierbinţi de noiembrie, în care Ceauşescu a aflat că spiritul rezistenţei din Făgăraş a coborât pe străzile Braşovului:
Inspiraţi, probabil, de izbânda lui Mihai Viteazul pe malurile Neajlovului, sau mai degrabă doar disperaţi să-şi salveze capitala de ruşinea ocupaţiei, şefii armatei române au hotărât un altfel de Revelion pentru 1916: o luptă mare dusă cu oastea lor cea mică, chiar la porţile Bucureştilor.
Cu doi ani înainte, Franţa se aflase într-un rahat oarecum similar, din care a scăpat prin „miracolul de pe Marna”. Francofoni până în măduva oaselor, românii au aflat, însă, că Neajlovul nu e Marna, Bucureştiul nu avea un comandant precum Joseph Gallieni, oastea română era doar o întruchipare desculţă şi anemică a celei franceze iar Prezan, Averescu şi Iliescu luaţi la un loc nu cântăreau cât Papa Joffre într-o zi mai proastă.
Despre lupta de la Rovine, orice şcolar prizonier al manualului de istorie, laolaltă cu cinefilii epocii de aur, captivi în universul închipuit de Sergiu Nicolaescu, va jura cu mâna pe inimă că binele a învins răul iar turcul şi-a furat-o ca un martir.
Ei bine, realitatea este ceva mai tulbure decât esenţa limpede şi îmbătătoare, turnată cu lirism şi dibăcie în Scrisoarea a III-a.
11 mii de morţi în doar 20 de zile de lupte pentru un deal uitat de Dumnezeu şi de vremuri adună, în răceala cifrelor, cele mai grele pierderi pe care armata noastră le-a avut pe teritoriul României în al doilea război mondial.
La sfârşit, ai noştri au umplut cimitirul, ruşii au trecut peste liniile germane fără să tragă un foc iar victoria a mers la Trofimenko, care s-a mai pricopsit cu nişte panglicuţe pe uniformă. N-a fost nici prima, nici ultima victorie furată de tovarăşii sovietici, care deja îşi scriau de zor propria versiune a istoriei războiului, cu mult înainte să-l fi încheiat măcar. Am pus câteva cuvinte despre măcelul de la Oarba de Mureş, scrise umpic mai drept decât în maculatura bolşevică, aici:
Cum vii dinspre Roman şi urci către ţinuturile Bucovinei, un drum de apă şi de ogoare şerpuieşte printr-o vale scufundată sub dealurile Moldovei, cele pline de oameni veseli de la atâtea necazuri şi griji oblojite cu vin acrişor. Pentru că fiecare deal are şi-o vale, am desenat în cuvinte puzderia de verde şi galben care se întindea de la poalele satului tocmai până în malul Siretului:
N-am găsit nicio rimă cale de opt strofe, la timpul trecut. Dare to enjoy it.
Epopeea drumului către cel mai frumos loc din lume se încheie cu nouă kilometri de lacrimi şi sudoare, printre tarzani care nu vor să înțeleagă, într-o mașină care nu vrea să renunțe. Despre autogara Paşcani, un loc cu verdeaţă unde autobuzele nu mor niciodată şi întrecerile tovărăşeşti în care doar cei puternici se cocoaţă pe scaunele din mașină. Povestea întreagă, aici:
Din capitală până în colbăraia Bursucului aveam de mers patru sute de kilometri înainte, pe drumul de fier şi încă vreo sută de ani înapoi, în timp.
Când universul unui băieţel captiv în tren se întinde de pe bancheta maronie, de muşama, din compartiment, în sus, pe culoar, până la toaleta fetidă din capătul vagonului, timpul se dilată odată cu nervii creştinilor din compartiment.
Nu ştiu nici măcar cum să-ncep. Ne leagă atât de multe, iar eu sunt atât de puţin încât cuvintele îmi desenează greu puzderia de amintiri pe care le-am adunat în goana copilăriei.
Ţi-am promis cîndva, mai demult, că n-o să te uit niciodată. Şi că voi scrie.
Nu va fi uşor să potrivesc în cuvinte cei mai buni ani pe care i-am visat în cel mai frumos loc din lume. Dar mă voi ţine de cuvânt.
În loc de preambul: S-a gătat o lună din vară, iată o veste proastă pentru ziua de azi. Pentru cei care ați crescut la asfalt, a început treieratul, cărăm de zor fânul de la coasă, ne apropiem de “al doilea prăşit”, aşteptăm primul caş de la stână, martiriul cireşelor e pe sfârşit iar seara, băieții şi fetele iau locul bătrânilor pe băncuțele de la stradă.
Elanul din Basarabia şi Bucovina, măcelul de la Odessa, cortina de foc de la poalele Sevastopolului, amărăciunea şi abandonul de la Cotul Donului, victoriile fără glorie din Ungaria şi Cehoslovacia, camarazii pierduţi în tranşee şi caznele din lagărele sovietice sunt poveştile pe care mi le-a refuzat, cu îndârjire, până în ultima lui zi. Le-a luat cu el dincolo, cu egoismul celui care vrea să îi ferească până la capăt pe ai lui de tot răul prin care el a trebuit să treacă.
