Vara arde afară, la foc iute de strujeni

Anii mei @ cel_mai_frumos_loc_din_lume. Altfel de amintiri, dintr-o altă copilărie

Pentru că viaţa nu e un vis colorat în alb, negru şi roz – e o poveste care se întâmplă acolo unde o trăieşti. Restul…e rest. Cine-l vrea, să-l păstreze. N-o să se îmbogăţească.

10. Vara arde afară, la foc iute de strujeni

Curtea din spate, oază de lacrimi, glod şi sudoare

Cât a fost în putere, mama turnase două poteci de ciment, tăind o cruce peste pământul frământat cu balegă unde ţinea orătăniile. Când şi când, îi mai rămâneau nişte bănuţi de la o lună la celaltă, din care cumpăra câte un sac de ciment. Bunicu’ era la ogor, aşa că îl târâia singură, pe cărucior, îl învârtea cu apă şi prundiş, însăila un cofraj şi dădea la lopată până o lăsau puterile. Chinul dracului era seara, când veneau animalele şi le îngrămădeam într-un colţ, să nu-i strice ctitoria.

În mijlocul padăului domnea troaca porcilor, cioplită acum o mie de ani dintr-un salcâm ghinionist. Era grea ca dracu’, unsuroasă şi puţea ca un dihor. Mai mereu ne împiedicam de ea, oameni şi dobitoace deopotrivă, dar nu era chip să o zvârlim cât colo. Calvarul ei s-a încheiat abia atunci când ultimul râtan şi-a găsit sfârşitul în spatele şurii, sub cuţitul lui Sandu. Noi am halit rapid şoriciul şi urechile, Sandu a luat un rachiu, bunica a împărţit porcul iar troaca a sfârşit pe foc. Nimic nu se pierde, totul se transformă.

Călare pe şură

În fundul bătăturii animalelor se înălţa şura, din chirpici şi o lipeală de balegă cu nisip, pe care şedea mândră un pălimar din scânduri spălate cu ulei. De sub haizaşul învelit în internită porneau, de-a lungul curţii, măruntele acareturi pentru dobitoacele mai mici. Potrivite ca solzii unui peşte, plăcile de azbociment de pe şopron stau rânduite în două ape, ferind orătăniile de apă şi omăt. Tocmai peste coama firavă care unea tablele acoperişului mă aburcam ca un descreierat în văzul oamenilor de prin vecinătăţi care beleau ochii la aşa grozăvie. Unde se mai văzuse om, sus pe casă, ziua-n amiaza mare, călărind ştablatul ca la bâlci? Agăţat între cer şi pământ, alergam pe şură în sudălmile lui bunicu’, tiohăind apoi de-a lungul şopronului, până la soba de vară de lângă porţile mari. Acolo şedea mama în cea mai mare parte a zilei, robotind la mâncări pentru toate orătăniile cu două sau mai multe picioare, care îi munceau grijile zi de zi.

Vara arde afară, la foc iute de strujeni

„La foc” însemna câteva scânduri uscate ce se odihneau peste nişte leațuri crăcănate de vreme şi care sprijineau o mână de plăci de azbociment. Sus, printre valurile de internită, îşi proptea mama toiagul în care se sprijineau anii, oasele si grijile.

Acaretul ista firav adăpostea o băncuţă pe care rânduiam găleţile cu apă, un bufet ce văzuse sfârşitul războiului şi soba de vară, pe care bunica o înjghebase singură. Ceaunele, înnegrite de funingine, atârnau de nişte cuie lungi şi ruginite, înfipte în peretele de la gard. O plită înnegrită clocea zi de zi la focul pe care mama îl ţinea cu toate gunoaiele din ogradă, ciocleji îngălbeniţi şi vreascuri risipite de animale. Nimic nu scăpa de flacăra pipernicită, care şedea ascunsă între pereţii de chirpici pe care tot ea îi lipea, vară de vară, cu lut şi balegă de cal.

Deodată o vedeam cum îşi potriveşte baticul, se apleacă si suflă cu obidă în sobă, înghiţind cenuşă, fum şi aer fierbinte ca să zorească munca la ceaune. Grăbită şi cocoşată de treburile nesfîrşite ale gospodăriei, mai găsea vreme şi pentru noi, când o împresuram cu felurite rugăminţi şi alinturi. Şi-atât o mai morocăneam până când, cu mîinile ei noduroase şi crăpate de muncă, apuca din mânuţele noastre albicioase câte un ştiulete şi-l proptea în inima jarului, ca să ne ostoiască pofta de porumb copt.

Parcă simt şi acum mirosul de păstăi prăjite în untură cu usturoi, aburii borşului dres, piureul tras în ceapă la tigaie, pârjoalele, tochitura cu ochiuri sau cartofi prăjiţi, laptele fiert cu tăiţei ori făină, gogoşile cu brânză sărată şi sarmalele în foi de viţă. Peste gard, un cârd de zburătoare, purcei şi un viţel, ba chiar doi în anii mai buni, chirăiau într-una ca nişte copii de ţâţă. De toate erau, că până şi găina chioară nimerea un grăunte de ceva în bătătura noastră şi pentru fiecare dintre noi avea mama câte o strachină de mâncare.

În grădină, la buruian, la sobă – cu gătejele, la apă şi printre animalele veşnic flămânde ori dereticând căsuţa pitită sub acoperişul lăsat până-n fereşti – peste tot o vedeam, de dimineaţa până noaptea, târziu, mereu grăbită să ajungă nicăieri. “O să mă hodinesc destul când oi muri, doar ce-o să fac altceva?”, îmi zicea mereu, zâmbind amar cu ochii ei albaştri.

Au fost zile bune, în care io fugăream gâştele, gâscanii pe mine iar bunica pe toţi, de-a valma, de lângă soba de vară, pe unde răncăluiam şi ne învârteam fără noimă printre oalele risipite.

Dincoace de porţile mari, unde vacile îşi izbeau coarnele în fiecare seară, se căsca o boltă mare de vie, din care bunicul mulgea vreo două damigene de vin. Un gard pitic se sprijinea de stâlpii boltei şi împărţea curtea în două, iar dincoace de el se odihnea casa – o bojdeucă ceva mai răsărită cu tindă, camera de zi, odaia bună (ceea casă) şi o bucătărioară cât o cutie de chibrituri, pitită în capătul prispei.

Fără ei, au mai rămas doar lemne şi lut, tăcute şi goale, aşa cum au fost la început, înainte de noi, toţi. Mă întorc, an de an, doar ca să caut ceva ce nu mai poate fi găsit. Aici, liniştea doare. Din toată gălăgia copilăriei, ne-au mai rămas doar amintirile, uitate prin ogradă. E bine, măcar că nu-i aşa de rău, cum aud pe la alţii.

PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe: