Nomenklaturiștii care au pus mâna pe putere cățărându-se pe umerii copiilor ieșiți în bătaia gloanțelor, se sting in liniste, in paturile lor, cu pensiile lor super-speciale, in singura tara care a condamnat comunismul doar la nivel declarativ.
Români de “bună-credință”, care au adus comunismul descalecand de pe tancurile sovietice, sau din generatiile care le-au urmat in nomenclatura partidului unic, s-au numărat printre apostolii FSN: Bârladeanu (vice al Academiei, fara sa fi publicat vreo lucrare stiintifica!), Saul Bruckner (Silviu Brucan, pentru cei care i-au urmarit “lectiile de democratie” cu ochii-n Protv, cel care a cerut, public, condamnarea la moarte a lui Maniu, Bratianu, Radu Gyr) sau Nicolcioiu si Apostoiu (secretarii lui Ceaușescu) si multi altii, intelectuali de șaibă și rangă, cazuti mai mult sau mai putin in dizgratia vechiului regim, dar mai ales primul presedinte post decembrist, cu totii si-au trait sau isi traiesc batranetile intr-o liniste profunda, nederanjati prea tare de intrebari menite sa faca lumina in cel mai intunecat capitol al istoriei recente.
Este o nedreptate de proportii epice, disipata, insa, intr-un manual de istorie a României impanat cu astfel de nedreptăți. Cine altcineva ar trebui sa raspunda la intrebari privind sangele varsat, degeaba, in ’89, dupa debarcarea lui Ceausescu (de sapte ori mai multe victime dupa 22 dec, decat la evenimentele din 16-21), daca nu cei care s-au ridicat din randurile vechiului regim si au reaparut, printr-o magie cu parfum de reteta revolutionara, ca decidenți la manetele puterii? Progeniturile diferitelor vârste ale partidului comunist, vremelnic cazuti la datorie in luptele cu ceilalti politruci bolsevici in epoca de aur, au reapărut la butoane in haosul decembrist, ca tinere speranțe ale democrației de compromis.
Dacă sunt vinovati sau nu, doar justitia ne poate spune. Dar cand vom afla, oare? Din nou, istoria, această fiica vitrega si vitregita a programei scolare, ne ajuta, de această data cu o ecuatie de trei simple: daca o generatie intreaga de intelectuali merituoși a sfarsit în lagarele comuniste, fara ca, dupa 80 de ani, dreptatea sa fie impartită, in deplinatate, memoriei si urmasilor acestora, cat timp va mai dura pana cand vinovatii din ’89 sa fie aratati cu degetul, macar?
Sau putem să ridicăm o altă întrebare: poate, un popor, sa isi construiasca discursul colectiv pe pierderea independentei economice, visând idealulurile dacilor liberi si frumosi, câtă vreme nu este capabil nici măcar sa-si pedepseasca criminalii, chiar și la distanta confortabila a zecilor de ani?
PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe:
Be First to Comment