Cum am ajuns calul de bătaie al Puterilor Centrale în doar câteva luni de la intrarea în Marele Război și mai ales cum de ne-au trosnit bulgarii este ușor de înțeles, dar greu de acceptat pentru cineva care și-a făcut temele la istorie la cinematograf sau prin cărțile în care trecutul nostru a fost rescris după pofta celui mai iubit fiu al poporului.
La scurt timp dupa intrarea impetuoasă în război, ofițeri de salon croiți în tot soiul de uniforme pestrițe și au arătat limitele unei armate indopate ani la rând doar pentru a da culoare si statut unei paturi sociale. Între victoria chinuită de la 1878 și momentul 1916, armata română n-a reușit să priceapă o iotă din experiența dorobanților de la Grivița și Vidin, umflându-se, din cheltuieli, într-o frumoasă formă fără fond. Aristocrati pana în rărunchii din care țipau isteric după clăcașii de pe moșii, boiernașii locului isi cumparasera tresele, se falisera cu ele prin terasele de la sosea iar in ceasul cel mai greu, si-au condus oamenii îintr-o continuă retragere. Pana in iarna, luasem bataie de la austro-ungari, nemti si bulgari, şi poate ne-ar mai fi bătut şi alţii, dar terminaserăm duşmanii de pe hartă. Iar țărișoara intrase la apa ca o ie care abia îl mai incapea pe Ferdinand, dimpreuna cu alaiul regal.
Situația militară
În 1916, România a trecut Carpații căutând cu lumânarea un război pentru care nu era pregătită. În fruntea oastei se cocoțase o adunătură pestriţă de ofiţeri de paradă, într-atât de plini de ei, încât sub zorzoane, pe lângă neputinţa orgoliilor, n-ar mai fi încăput strop de ştiinţă militară.
Oștenii vânturau puştile Mannlicher, proaspăt agonisite cu preţul a 20% din bugetul ţării şi încă de 5 ori pe atât credite internaţionale (sounds familiar?). Armele erau bune, atât de bune încât şi fiii lor le aveau în a doua reuniune mondială, în linia a doua.
Cu ochii pe curtea vecinilor, fruncea țării a cumpărat tot ce a mai găsit pe la fabricile de pe continent în urma băieților de bani gata ai Europei, care săpau deja de doi ani de zile tranșee pe unde se întâlneau. Şapte modele de puşti, alte şapte de mitraliere, fiecare cu muniţia, obiceiurile şi păcatele ei, făceau din instrucție o enciclopedie greu de digerat pentru feciorii satelor.
Dar bătăliile nu se mai câştigau doar cu puşcoace, încă de pe vremea lui Napoleon, iar armia română suferea ca un copil orfan la capitolul artilerie, mai ales piesele medii şi grele, alea care scuturau mai zdravan transeele dusmanului.
În timp ce noi îi ameninţam cu ghiulele rămase pe stoc de la războiul de independenţă, de partea cealaltă, bulgarii pocneau din tunuri Krupp, primite la pachet cu ofiţerime de la partenerul strategic prusac, injecţie de militărie nemţească ce a transformat peste noapte oastea vecină într-o armata decentă, capabilă să-şi fugărească vecinii ceva mai desculţi şi neintruiţi.
Pe malul Dunării, bulgarii ne-au scos Cadrilaterul din cap
În 1916, pe hărțile militare, pozițiile fortificate ale armatei române de la Turtucaia împungeau coasta bulgarului ca un ghimpe, înfipt acolo încă din al doilea război balcanic. Așadar, vecinii ne așteptau deja la cotitură de trei ani când nemții le-au arătat cum să-și ia teritoriul înapoi și le-au garnisit și arsenalul cu armament modern cât să ne dea daună totală pe malul Dunării.
Pe hârtie, pozițiile noastre defensive arătau binișor, dispuse pe trei linii, cu cele două capete sprijinite pe Dunăre într-un aliniament semicircular, în fața localității Turtucaia.
Artileria aduna 110 guri de foc, doar că vreo 17 nu aveau cu ce trage sau nu erau instalate. Treabă românească. Mai erau și niște tunuri de calibre mici, dar în fața celor cu tragere rapidă ale bulgarilor, de la 75 de mm în sus, până la 150, un calibru de-a dreptul obscen pentru mințile strategilor noștri, echilibrul se ducea dracului.
Trupa era adunată din toate satele tinerei Românii, vreo 20 de mii de ostași total străini de experiența frontului, care se împrăștiaseră pe 30 de kilometri de șanțuri și întărituri. Peste ei s-au prăvălit 55 de mii de bulgari și germani, cu trupe de geniu, tunuri, cavalerie și alte acareturi aducătoare de moarte. Era 1 septembrie 1916.
Sub comanda ambiguă a ofițerimii noastre, plugarii, îndărătnici ca dintotdeauna, s-au pus de-a curmezișul bombardamentelor și atacurilor masive. Pe 3 septembrie, seara, frontul se mutase abia în fața liniei a doua de rezistență, cea principală, în ale cărei lanuri de sârmă ghimpată își dormeau somnul de veci o mulțime de inamici. Până aici, noi pierduserăm doar vreo 200 de suflete. A fost momentul colonelului Nicolicescu, comandantul sectorului Satu Vechi, care s-a pierdut cu firea și a ordonat retragerea, în ciuda realității tactice care ne avantaja.
A doua zi, românii s-au întors pe pozițiile abandonate aiurea, iar bulgarii și-au tras sufletul. Din nou, comandanții români au retras plugarii pe linia a treia, cea de pe urmă, fără ca inamicul să tragă vreun foc de armă, lăsând flancul centrelor 6, 7, 8 și 9 din aliniamentul principal în curul gol.
Cu așa isprăvnicie tactică, deși țăranii își făcuseră treaba temeinic, soarta noastră era pecetluită. Dimineața, a început atacul pe centrele 6-8. Harnici, comandanții noștri au trimis întăriri fix centrelor 1-5. Cum să nu-i iubești?
Cu ordin de sus, artileria, câtă mai rămăsese după tirul bulgarilor, a dat pinteni buhailor și a făcut stanga’mprejur ca la instrucție, obsesia tactică a statului major românesc. Un singur divizion trimis în sprijinul apărătorilor a făcut prăpăd în rândurile bulgarilor. A fost, însă, prea puțin.
Până la amiază, centrele 5-11 au căzut, împreună cu ofițerii din linia întâi împreună cu majoritatea trupei. Dar situația nu era disperată. Nu încă. Problema era la statul major – ăia erau întregi și pregătiți să piardă bătălia cu totul.
Nicolicescu continuă să ordone retrageri, generalul Teodorescu, comandantul Turtucaiei ratează ocazia de a contraataca unitățile inamice, sleite și împrăștiate, iar seara ne-a găsit îngrămădiți pe ultimele aliniamente de apărare. În zorii zilei de 6, contraatacul întârziat al românilor s-a izbit de un adversar reorganizat. Chiar și așa, doar tunurile și mitralierele i-au scăpat pe bulgari de elanul ostașilor români. Undeva spre prânz, comandantul român, generalul Teodorescu, a șters-o englezește, lăsând defensiva la mila bulgarilor. După șase zile în care au luptat cu un inamic net superior și cu ordinele ambigue, defetiste și imbecile ale propriilor comandanți, românii au renunțat.
La Turtucaia, armata română a luptat, a fugit şi a înotat. Cel putin, ăia care puteau. Pentru că Dunărea nu e tocmai un câmp pe care să te retragi în debandadă până ce oboseşte duşmanul, o mulţime de români au rămas pe malul greşit al fluviului, aşteptând cu interes doi ani de pribegie în lagărele de prizonieri bulgăreşti.
Turtucaia, un cap de pod…fără pod
Nici măcar un pod de pontoane nu se învrednicise armata să arunce peste apa cea mare, între patria-mumă și oștirea de sacrificiu, așa că, dintre cei 20 de mii de apărători, la care se mai adăugaseră 19 mii pe parcursul luptei, am pierdut vreo 34 de mii – șase mii de morți și vreo 28 de mii de prizonieri. Doar câteva mii au biruit Dunărea, care cum a putut. Printre ei, și comandantul Teodorescu, o rușine de om, care a fugit primul, cu o șalupă ce, altfel, ar fi putut fi folosită mult mai inteligent. N-a fost să fie.
După bătălia de la Turtucaia, nici Dunărea n-a mai spălat ruşinea înfrângerii armatei române. Până când o mână de ofiţeri capabili au scos capul prin hăţişul de nepotisme şi interese meschine care paralizase rândurile armatei vreme de jumătate de secol şi până a apucat taica Burtalău să-I înveţe câte ceva din tainele războiului modern, pierduseră deja trei sferturi de ţară şi se pregăteau să piardă şi cămaşa moldavă de pe ei. Turtucaia a rămas pe lista înfrângerior în serie încasate de români în 1916, o lecție din care s-a născut învățătura victoriilor lui 1917.
Am găsit pozele vremii pe historia.ro și pe redescoperaistoria.ro, dar e plin netul de ele, ba chiar și muzeele, dacă vă riscați la o vizită.
PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe:
Be First to Comment