Școala primară optzecistă, penitenciarul copilăriei mele

„Deschideţi poarta soaaaarelui, să poată răsăriiii”, ne îndemna radioul pe care tata îl pornea cu noaptea în cap, ca să încălzească bucătăria cu ultimele firimituri de presiune la gaz.

Însă dimineţile decolau furtunos când vedetele popdance-ului neaoș făceau loc trupeţilor de peste ocean. Cei care făceau playlisturile la Radio România erau nişte eroi anonimi, capabili să facă slalom printre toanele regimului, strecurând pe lista de finish piesele zglobii de la BeeGees, Modern Talking sau Abba.

La 6 dimineaţa, răsăritul era mai mereu filtrat de mizeriile emanate de uzine, în nuanţe de roşu şi gri. Ce poartă să deschizi, care soare, că trăgeai în piept numai parfum de furnale.

Sculat cu noaptea în cap, că la noi, școala şi spitalul încep programul ca armata, mă mişcam încontinuu ca să nu mă prindă frigul din casă, pe după umeri. Nu era așa mereu, într-adevăr, doar iarna, toamna, târziu și primăvara, devreme (sic), când ne era școala mai dragă. Însă apa rece era aproape veşnică, aia trezea şi mortul din groapă, indiferent de sezon. Deschideam robinetul și priveam minute în șir șuvoiul glacial, până-mi făceam curaj să-mi stropesc ochii.

Drumul ca drumul, că eram cu gândul la ale mele și mi se strângea stomacul când mă gândeam la careul în care ne strângea ca pe vite, scoțând și ultima fărâmă de individualism, inițiativă sau pur și simplu bucurie, din copiii îngrămădiți la numărătoarea matinală. Dar până acolo era trecerea dinspre podul Grant, pe colţul parcului, unde, cam în fiecare trimestru, maşinile trosneau câte un copil. Mizerii de Dacii, cu frane de trei lei şi abs-ul rămas în urmă, în Franţa, pline de fier în partea din faţă, nu-ţi dădeau şanse prea mari să scapi întreg la prima întâlnire. Aşa că mergeam la şcoală ca la război. Mama mă ţinea strâns de mână, mai să mi-o fărâme, de frica maşinilor, că numai unul avea. Altfel ne strângeam mai mulţi copii şi ne făceam curaj să trecem Turda, când prindeam câte un şofer cu frica lui Dumnezeu.

Când suna clopoțelul, bucuria pauzei mari se zbenguia printre noi, în curtea plină de copaci și amintiri a vechii școli ctitorită de Regina Maria. Toaletele erau tot de pe vremea aia, cu niște chiuvete enorme în care ne puteam scălda cu totul, wc-uri turceşti, jeg imemorial şi miasme fetide. Păcat de clădire, că tare frumoasă mai era.

Cofetăria de la ieşirea din parc, cu ceva savarine şi eclere uscate, şi tăvi întregi cu cartofi, prăjiturile tălmăcite din toate resturile care le rămâneau pe inventar. Lămâiţa, zeama gălbuie care te leşina la mațe, ciunga tare ca piatra,  pe care o plimbam până se înmuia ca să nu ne rupem măselele, nişte ciocolatele oribile învelite în staniol, cu imagini din poveşti, şi nelipsitele napolitane umplute cu o cremă dubioasă, aproape comestibilă.

Cei mai mulţi dintre elevi vedeau salam doar de Sărbători, aşa că îşi amăgeau foamea din recreație cu omletă sleită între felii fărâmicioase de franzelă sau alte improvizații culinare. La sfârșitul anilor ’80, când generația mea s-a așezat în băncile școlii, cei mai mulți copii mâncau puțin și prost, făceau frigul și răbdau condiții precare de igienă și transport, școala devenind un soi de premilitară pentru omuleții ștampilați pe haine cu peticul matricol. Acestea sunt simptomele unei societăți profund bolnave.

Ce-i drept, am avut norocul să fiu prea mic pentru muncile patriotice la cules de poame, sortat cartofi și alte programe educative extracuriculare care se întâmplau departe de casă, dar ai mei s-au dat peste cap să fac norma la maculatură și mi-am cărat în sacoșe pântecoase porția de castane și ghindă, ca să înflorească societatea multilateral dezvoltată.

Lângă școală, Parcul Reginei Maria devenise muncitoresc, iar copacii se ridicau din praf şi pietrișul de balastieră, înşirat printre nişte leagăne rupte din filmele apocalipsei omenirii. Dacă ne întindeam cu joaca, pe la șapte seara, lumina becurilor chioare abia bătea până jos, iar noi orbecăiam printre aleile nedefinite, într-o atmosferă bacoviană.

Cică s-au întâmplat şi lucruri frumoase, poate le-aş fi şi trăit dacă n-aş fi făcut ochi abia după vizitele to’arășului în Coreea lui Kim. Aşa, am avut oroarea de a prinde, mai degrabă, reversul coclit al epocii de aur, clipa cea mai înaltă a României eliberate de datorii. Eu îmi amintesc frigul, întunericul, lipsurile, căci creditul național a fost plătit, printre altele, și cu anii mei de copilărie.

30 de ani mai târziu, l-am adus și pe fii-miu aici. Şcoala aia “bună”, “adevărată” şi mult cântată de nostalgicii comunismului se transformase radical: apă caldă și termoficare non stop, clădirea-monument complet reabilitată, curățenie-bec, decoruri pline de culoare și priviri calde la intrarea la ore, fără urlete, careuri cazone sau cântări dedicate conducătorilor de neam. Asta aș fi vrut și eu să am pe vremea mea, doar că am avut ghinionul ca un cizmar semianalfabet și sinistra de nevastă-sa să vadă lucrurile cu totul altfel. Ori n-au știut, ori n-au priceput, ori nu le-a păsat că visul copilăriei se întâmplă numai o dată în viață.

Deschideţi poarta soarelui
Să poată răsări
Pe adâncul cer, senin şi bun,
Din ochii de copii.

PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe: