În Delta Dunării, am tot pierdut semnalul GSM până am găsit liniştea

Nu precupeţesc niciun efort şi mă apuc să car la maşină ca o furnică hipnotizată de gândul apocalipsei lipsurilor de orice fel.

Ştiu că plec în Deltă atunci când, cu o zi înainte, nu am fost în stare să îndes milionul de bagaje în portbagaj, ca să fie treaba, treabă. Aşa că mă scol cu noaptea-n cap ca să îmi adun calabalâcul cu ochii umflaţi de somn şi mintea – de fantezii piscicole. Poate că dacă mi-aş fi adunat şi gândurile umpic mai repede, nu aş fi cărăbănit atâta amar de boarfe perfect inutile.

Iar întârzii. De fapt, nu cred că m-am urnit vreodată la timp. Soarele umple orizontul, maşinile – străzile, iar disperarea, sufletul meu.

N-am gaz, nu găsesc nu ştiu ce rahat de nadă, am uitat haina impermeabila, mă întorc şi mă învârt aiurea prin casă până mă împiedic de ea – degeaba, căci, până la urmă, aveam să uit cizmele de cauciuc. Singurul lucru cert este că, la prânz, voi pescui în portbagaj, pe marginea drumului, după biscuiţi şi o sticlă cu apă.

În sfârşit, plec. Autostrada e un vis care, evident, se termină prea repede. Mă aşteaptă încă vreo 150 de km de şerpuială pe trupul Dobrogei ondulat de dealuri.

De-o parte şi de alta a drumului, peisajul este pictat în nuanţe de mov, roşu, albastru si alb, pe fundalul verde-gălbui ţesut de grâul încă fraged. Tabloul este stropit cu infinite turme de oi şi capre, care îşi adună laptele pe dealurile fără nume.

Aici, unde pământul se întâlneşte cu apa printre aburii albi de praf, Dumnezeu a înghesuit români, turci, tătari, lipoveni şi ruteni, împreună cu rugăciunile lor ţuguiate în geamii şi biserici uitate de vreme. Măgăruşi asortaţi la teleguţe cochete cară nimicul de colo-colo şi privesc către nicăieri prin oricine se arata în calea lor. E linişte, vara abia a făcut focul pe cer, iar eternitatea şi-a pierdut simţul măsurii în aerul îmbâcsit de lene.

Mă opresc lângă un nuc cât să prind în poză un câmp scufundat în maci şi lavandă, dar un roi de furnici mărunte, negre şi rele ca nişte soacre mă ia în primire ca pe un hoţ de cai. Bine te-am regăsit, dragă Dobroge!

Trec de mahalaua Babadagului şi, uşor-uşor, mohorul lasă în seama stufului şanţurile şi râpele. Miroase a Deltă, unde iluzia peştelui rimează cu arsurile şi insolaţia, bântuind minţile pescarilor de supermarket, adunaţi pe lacuri şi canale de himera unei capturi colosale.

Drumul subţire se încolăceşte ca o vinişoară de asfalt prin aerul rece şi verde al pădurii. Cu o arhitectură ce aminteşte de bordelurile interbelice din marginea Bucureştilor, cârciuma “La doi iepuraşi” păzeşte liziera în cea mai severă tăcere.

Adică de câte ori am trecut pe acolo, era închisă.

Parcă şi văd, cu ochii minţii, şalupa ce mă aşteaptă deja la mal, când, deodată, mi-aduc aminte că n-am plătit tribut birocraţiei: cu inima cât un purice, trag de volan şi o cotesc spre Tulcea, ca să ridic o hartie pentru pescuit şi una pentru acces în Rezervaţie. Le capăt pe ambele de la un automat care functioneaza aşa, ceva mai manual, adică împins de la spate cu oareşce dibăcie de o doamnă care păzea tainele maşinăriei. Noi muncim, noi nu gândim.

Cu un pumn de hârtii lucioase în buzunar, rătăcesc prin urbea teribil de înghesuită şi scap cu greu înapoi la judeţean. Ultimii 20 de kilometri se scurg greoi printre şirurile de nuci care se ceartă cu soarele, pe marginea drumului.

Las pe stânga balta Pietrei şi ameţesc pe drumeagul tot mai şerpuit. Dacă tot ţopăiţi ca nişte canguri pe coclaurile Murighiolului, vă recomand să faceti şi un ocol pe la Cetatea Halmyris, ca sa vedeţi cum construiau, odinioară, nişte dorei ceva mai pricepuţi decât ăştia de la pasajul sudului.

A dat Dumnezeu şi-am ajuns. La Murighiol, la debarcader e ca pe Heathrow: milioane de bagaje zac pretutindeni, toată lumea se agită şi cară ca furnicile din şi de la puzderia de şalupe şi bărci care băltesc la mal. E un veritabil exod, iar bănuţii sar dintr-o parte în cealaltă ca mingea la tenis.

Şpilul e să pluteşti cât mai departe de locul unde se termină şoseaua. Aşa că am urcat pe braţul Sf. Gheorghe până mi s-au lungit urechile şi am traversat lacul Erenciuc, zona tampon de protecţie unde pescuitul e interzis dar privitul e la liber. Am scotocit cu privirea malurile împădurite, unde arinişul de poveste îţi sare în ochi chiar şi în paradisul deltei, apoi am intrat pe canalul Mocansca spre lacul Puiu. Am tăiat incinta în viteză ca să gasesc, după mai bine de un ceas de patinaj pe luciul apei, un loc magic, fără electricitate, internet ori semnal GSM dar cu o mulţime de pelicani, ştiuci şi nuferi gata să-ţi golească sufletul de apăsări şi să-ţi umple facebookul de poze.

Dincolo de selfieurile cu ştiuculiţe şi bimbami păcăliţi cu rotative, linguriţe şi alte polonice târguite pe bani mulţi în magazinele cu scule şi teorii pescăreşti, peştele iese la luptă când vremea e mai puţin pe gustul pescarului de ocazie – în răcoarea matinală a dimineţilor umede şi printre roiurile de ţânţari care îţi fac serile un infern. La finalul aventurii, toate nălucile pictate curcubeu şi azvârlite cu beţe care mai de care mai japoneze sau americane nu îţi vor aduce trofeul visat cu ochii deschişi la raftul cu năluci, fire şi mulinete. Aici, peştele trage ca nebunul la portofelul turistului şi plasele localnicilor. Vă garantez că acesta e drumul cel mai sigur către un congelator garnisit cu amintiri din Deltă.

Chiar dacă plimbarea pe canale e mai scumpă decat una la Veneţia, iar un sejur complet îţi cam strică planurile unei sesiuni de scubadiving în Bora Bora, Delta Dunării rămâne, în straiele sale albastru-verzui, cea mai frumoasă mireasă din colţul ăsta de lume. Aici găseşti liniştea, cu răsăriturile şi apusurile lumii libere, prinsă într-un acvamarin ce respiră metafora unui univers al frumuseţii infinite.

Restul e o poveste ce trebuie mai degrabă trăită, decât citită. Şi care vă aşteaptă, pe fiecare, să v-o scrieţi după pofta inimii. Drum bun, cer senin şi fire întinse!

PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe: