Aşa mi-a venit rândul, să răsar pe lumea asta în epoca de aur, foame, frig şi beznă a lui ceauşescu, cizmarul care-şi luase ţara pe persoana fizică şi ţinea ostateci 20 de milioane de români. Au fost şi bune, mai puţine, şi rele, şi foarte multe grele, dar fiecare dintre noi rămâne cu ceva urme pe suflet, lăsate adânc de jocurile copilăriei.
Pe vremea aia, anul se sfârșea cu aburi grei în bucătărie, ghirlande din hârtie creponată la perdelele clasei și cântecelele pe care le chirăiam la școală, colinde și poezii patriotice, aşteptând clopoţelul ca să ne tăvălim în zăpadă. Aşa că, ori de câte ori privesc de la geam oraşul înecat de iarnă, îmi amintesc de cântecelul cu săniuța care fuge/nimeni n-o ajunge, şi de cursele la care îl înhămam pe tata, ca pe un roib huțul, în sus şi-n jos, pe strada Turda şi-ndărăt, pe Abrud.
Îl aşteptam la geam, cocoţat ca un lemur cu tălpile pe crenelurile reci ale caloriferului şi cu mâinile prinse de galeria de care atârnam alături de perdele, ca să cuprind mai bine străduța din spatele blocului. Măsuram din ochi stratul de zăpadă aşezat pe acoperişul centralei termice. Când era de vreo două palme, ştiam că s-a pus destul ca să mă dau cu sania.
Alte bucurii nu prea aveam. Dulciurile se găseau mai mult în “almanahe”, Diamantul nostru clipea doar două ore pe zi de program tv, şi pe alea atunci când îl lămuream să meargă fără doi pumni în carcasă şi o frecție la antenă, aşa că îmi petreceam amiezele de iarnă chinuind nişte jucării anoste şi aşteptându-l pe tata să mă scoată cu sania. Dar el venea de la muncă tocmai din Băneasa, cu douăsutecinciul care circula din an în paştele mă-sii de cadavru insalubru cu roţi şi şofer. Când îl prindea, de plin ce era, stătea mai mult pe dinafară decât înăuntru, cu un picior pe scară, prins de bara uşii ca o gimnastă la paralele. Obosit de muncă, de frig, de stat pe la cozi şi de toate celelalte căcaturi de care ne loveam zi de zi, lingea o ciorbă din ce în ce mai lungă şi tot mai găsea putere să mă scoată la omăt. C’aşa e tata.
Aveam o sanie de aluminiu, pliabilă şi cu nişte stinghii frumos lăcuite, nu ştiu cum naiba o “prinsese” tata la vreo coadă inopinată, că n-avea nicio relaţie pe nicăieri. Mă trânteam în cur, cu picioarele proptite în tălpicii răsuciţi şi strigam să mă audă tot cartierul “mai tare, tatiiii!!!”.
Departe de tot, în timp, i-am înţeles bucuria de a trudi pentru bucuriile mele. C’aşa sunt copiii.
Cenuşie, urâtă ca sufletul ceauşeascăi, dublată cu o bucata albă de plastic flauşat şi strânsă la mijloc cu un cordon, ca la mujici. Aşa era geaca mea din iarna aia, n-am s-o uit niciodată. Nici iarna, nici geaca. Arătam ca un şoricel în ea, dar alta mai de Doamne-ajută nu găseai la ora aia nici dacă intorceai oraşul pe dos. Regimul era pe moarte, şurubul se strânsese peste piuliţă, ceauşescu storcea dolari din fiecare rahat produs în ţară, plătind datoria cu tinereţea părinţilor şi copilăria noastră.
Manufacturile “bunica de la Oradea” şi „bunica de la Bursuc” împleteau la ciorapi, vestuţe şi pulovere ursite să mă apere de frigul care se strecura tot mai aprig în apartamentul nostru.
Mai aveam şi o salopeta vătuită, verde-închis, mai sovietică, aşa, din care curgea lâna sintetică ori de câte ori o agăţam în boscheţi sau de garduri. În picioare, luceau nişte cizmuliţe faine, o nuanţă de roşu deschis cu galben, vârful de gamă al tehnologiei socialiste, cu fâş încheiat în şireturi în partea de sus, ca să nu răzbească zăpada.
Dintre urechi mi se înfoia o căciulă cu clape, model Stalingrad, din blană pufoasă de iepure. Trei, mai exact, toţi cenuşii, făcută de cuscrul bunică-mii.
Pe lângă cizmuliţele primite de la Moş Gerilă, singurele pete de culoare care îşi fac loc printre amintirile mele proveneau de la ambalajele de ciocolată, imprimate cu imagini din poveşti, batistuţa cumpărată de mama de la Romarta, cu un imprimeu pe care cuibărea o pasare în nuanţe de portocaliu cu verde aprins şi albastru. Globurile din bradul de Crăciun, portocalele sclipuite de Moș, cărticica “Furnica şi porumbiţa”, imprimată pe carton lucios la Moscova şi penarul chinezesc cu magnet, luate „pe sub mână” de la librăria Domenii. În rest, totul era gri, galben muştar, maro, trist, mărunt, dezolant.
Îmi mai amintesc mirosul de detergent ieftin din fularul de penea înşurubat până la ochi, prin care mestecam gustul dulceag al gerului, vitrinele ştirbe, omătul gros şi jegos de pe străzi, căsuţele care fumegau caldură, parcă în ciuda sinistraţilor de apartament, trecătorii anonimi, cizmele subţiri ale lui tata, în care făcea frigul şi patina ca un artist, îmi amintesc mult cenuşiu, magazinele pustii, luminile chioare ce orbeau străzile, holul de acasă, lung şi întunecat şi gol, liniştea apăsătoare, oalele din frigider, mirosul de frig şi gheaţa prinsă de pervaz. Din toată copilăria, îmi amintesc mai mult oamenii, că numai pe aceia nu mi i-a raţionalizat regimul şi am avut răgaz să mă bucur pe îndelete de ei.
Şi poezioara despre săniuţa care fugea şi nimeni n-o mai ajungea. Ştiam că noaptea e trecătoare, şi grijile, şi zăpada, aşa că n-aveam vreme de pierdut. Băgam cornul în pernă şi aţipeam cu gândul la ziua de mâine, trecătoare şi ea ca toate celelalte care i-au urmat de atunci şi până în cele din urmă.
PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe:
Be First to Comment