Copilăria pe cartelă

Habar n-ai ce înseamnă să n-ai, băiete, îmi ziceau ai mei, când și când, mai mult ca să se convingă pe ei înșiși că zbuciumul zilnic nu le era în pustiu. Dar, adevărul adevărat era că, în afară de apa veșnic rece care țâșnea din perete ori drumul mai accesibil și fără de noroaie către școală și spital, hăinuțe tricotate la fabrică și o gospodărie cât un sertar în dulapurile cu opt etaje de pe strada Turda, mare lucru nu căpătasem de la viață față de generația anterioară. Ba chiar pierdusem din culoarea, gustul și dreptul la fericire pe care alții, în alte lumi, le aveau.

În 1989, raţia alocată fiecărui român era de 300 de grame pâine pe zi şi LUNAR: 500 de grame de brânză, vreo 10 ouă, 500 de grame de carne de porc SAU vită, 1 kg de carne de pasăre (vreo trei sferturi de pui contemporan sau doi pui rahitici – “frații Petreuș” – în epoca de aur a foamei generalizate), 100 de grame de unt (jumatate de pachet), 1 kg de zahăr, 1 litru de ulei şi 1 kg de făină. Însă nici măcar aceste cantităţi deplorabile nu se găseau, din cauza lipsei alimentelor, care erau vândute afară, pe mărunțiș, în contul unei datorii care nu-l lăsa pe cizmar să doarmă. Teoretic, îi ziceau ”Programul de alimentaţie ştiinţifică a populaţiei”. Practic, era foamea ridicată la politică de stat.

Dulciurile, delicatesele (dacă existau) și orice alt lucru de care aveai nevoie, se lua pe haiducie, troc, golăneală/nomenklaturie și relații de clan. Un sistem care a șubrezit relațiile sociale și națiunea, în întregul ei, pentru multe generații de acum înainte, înșurubând o paradigmă care încă mai ține, prizonieră, societatea românească.

Am stat atât de mult la cozi, încât obiceiul bolnav mi-a intrat în sânge și încă mă mai trezesc ciulind simțurile când văd una ițindu-se, anacronic, în ziua de azi.

Îmi amintesc de o seară oribilă, noiembrie, înainte de revoluție. Eram a treia, mă ridicasem deja puțin peste mormanele de zăpadă jegoasă care erau împinse cu lopețile pe marginea trotuarului. Se dădea zahăr, nu pot să uit până am să închid ochii, coada șerpuită pe stradă, depărtându-se de ușa “Premialului” cu viteza paltoanelor care se încolonau pe bulevard.

Eram cu tata, mă încălzeam de la palmele lui în care îmi freca mânuțele roșii de frig. Plictisul și oboseala și liniștea apăsătoare care chinuiau mulțimea îngrămădită prin întuneric îmi lăsau privirii doar cerul.  Era negru, cu o ceață galben-străvezie, de la ninsoarea care stătea la rând, și ea, în văzduh, să coboare printre oameni. Licurici albi de gheaţă se zdrobeau de fruntea mea, topind firicele de apă peste obrajii rumeni de frig.

Când am ajuns înăuntru, Dallas-ul începuse deja la bulgari, dar nimeni nu ar fi dat promisiunea unui kil de zahăr pe telenovela americană. Altădată, străzile se goleau când începea să bea JR pe generic, dar lipsurile deveniseră prea greu de acoperit doar cu zâmbetul de legendă al badboyului texan. Acesta era barometrul foamei, mai jos de atât nu avea unde să coboare.

În Premial era la fel de frig ca afară, dar pragul magazinului era unul psihologic. Tot în picioare stăteai, numai fulgii de zăpadă rămăseseră în stradă, dar fiecare nutrea speranța că, dacă a intrat, era semn că prinde o pungă de zahăr. Strigăte pierdute din spate chestionau, aproape retoric, vânzătoarele acre, despre stocurile rămase.

Am căscat ochii ca să cuprind cât mai mult din tavan, dar n-am văzut decât onduleuri din prefabricate niște lustre oribile, albe și reci ca frigul de afară. La intrare, în față, erau navetele cu magiun, sacii cu zahăr și uleiul. Mirosea greu, a lemn și a rânced. În seara aia, băgaseră zahăr, așa că românii nu aveau să le murdărească podelele magazinului care se întindea ca o hală, veritabil depozit de conserve la tablă și sticlă, creveți congelați și macaroane cu gust de metal. Era loc să întorci camionul, dar pe noi ne înghesuiseră ca pe animale, acolo, la intrare.

În seara aia, am prins zahăr. Două pungi, că eram doi. Altădată, n-am avut atâta noroc. Într-o vară, țin minte că am stat la coadă la Triumf. Ieșisem la joacă în Herăstrău, dar la magazinul de pe Averescu găsisem buluc de oameni. Băgaseră alune învelite în zahăr, de la poporul înfrățit cubanez, dar până am ajuns aproape de scări, se terminaseră. Și-așa m-am necăjit sub castanii care sprijineau gardul, că o doamnă, mai norocoasă, mi-a dat o mână de buline albe pe care le-am ros până acasă. De câte ori trec pe lângă acea clădire, o comoară batjocorită a arhitecturii interbelice, îmi amintesc de umilințele la care ne-a supus regimul comunist.

Totuși, nu pot să mă plâng. Pe vremea aia, greu era să fii părinte. Nu știu, nu vreau să știu, nu pot să știu cum m-aș fi descurcat în locul lor.

Dar când îl văd pe tata cum caută să-l înfofolească pe fii-miu, cum îi încălzește, iarna, mânuțele, în palmele lui groase, și cum are, întotdeauna, un dulce pentru el, îmi amintesc că unele traume nu se topesc niciodată cu totul.

PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe: