Moș Gerilă a fost cel mai urât cadou de sărbători pe care mi l-a adus regimul epocii de tinichea. Sărac, cu haina ponosită și barba de vată ieftină, avea, mai mereu, desaga anemică.
Aşa mi-a venit rândul, să răsar pe lumea asta în epoca de aur, foame, frig şi beznă a lui ceauşescu, cizmarul care-şi luase ţara pe persoana fizică şi ţinea ostateci 20 de milioane de români. Au fost şi bune, mai puţine, şi rele, şi foarte multe grele, dar fiecare dintre noi rămâne cu ceva urme pe suflet, lăsate adânc de jocurile copilăriei.
Lung a mai fost drumul de la brazii sifilitici pe care îi vindeau ţiganii, la negru, într-un decor stropit cu zloată şi cetină moartă, la apusul epocii de aur, până la pomul cel falnic dibuit cu mare noroc şi pricepere în curtea unui magazin de ciocane, cuie şi molozuri, treizeci de ani mai târziu.
Altfel arată iarna când te întreci la statură cu omătul așternut peste noapte, trăgându-ți mucii la fiecare pas prin zăpada umflată de viscol. Cât era ziua de scurtă, mă luam la trântă cu nămeții și udam două-trei rânduri de haine, iar degetele de la picioare mi se încrețeau ca niște castraveciori murați de la toată zăpada pe care o adunam în ciubote.
Peste iernile de atunci și cele ce au venit mai apoi, tocmai s-a așternut un strat nou de omăt, încât cu greu mai găsesc câte ceva lăsat în urmă de trecerea anilor.
A venit iarna și simți cum îți crește barba la fel ca lui Moș Crăciun, în aglomerația de pe străzi? Înseamnă că ești acasă, în București, orașul unde locuiește jumătate de Românie. Ia de chibzuiește la decalogul ăsta, înainte să te așezi în coloana bucureșteană a infinitului, a opta minune a lumii care se lungește, mașină cu mașină, oriunde privești cu ochii:
Dulci mai erau vremurile când colindam casele oamenilor cu Sorcova, Pluguşorul, Chiriţa (citiţi de vă minunaţi, la capătul poveştii*), cu băşica porcului şi o tobă strunjită la uzina din Paşcani. Pe cap, mama îmi îndesa cuşma cea bună a lui bunicu’, iar sub geacă înşira câteva pulovere pe trupu-mi viguros, înainte să o şterg pe uliţă pufăind aburi ca acceleratul de Suceava.
Se iau două roşii perfect rotunde, câţiva dovlecei pântecoşi, un brocolli proaspăt ca roua dimineții şi se pun deoparte, că acum chiar nu ne trebuie. Azi, mâncăm mâncare @cel mai frumos loc din lume 🙂 Reţeta pe de-a-ntregul, aici:
Peticim zilele tot mai scurte cu bezna lipicioasă care ne fugăreşte de pe străzi. Ninge în cer, se pune strat gros peste nori şi albeşte noaptea cu luciul tăios de cristaluri. Când şi când, sătul de atâta omăt, îşi scutură povara peste lumea ce rabdă dedesubt toate ce-i vin de deasupra.
Mă strecor printre fulgi şi caut un loc ferit de mulţime, ca un fluture hămesit de soare. Nimeni nu mai încape, toţi dau din coate şi se cocoaţă ca şobolanii peste movila de suflete care se ridică tot mai înaltă din adâncurile oraşului.
Minuni de vitejie s-au petrecut pe câmpul de luptă al democraţiei neaoşe, căci, odată cu frigul, umezeala şi postul Crăciunului, s-a lansat şi colecţia de proteste 2017-2018. Indiscutabil, noutatea sezonului a fost brigada pulane călare, care a luat în copite mulţimea de huligani revărsată de la stadionul Gaudeamus:
La 27 de ani de la revoluţie, copiii copiilor de la baricada Inter îşi cer porţia de libertate în frigul umed de Făurar. Alte vremuri, alţi jupâni, aceeaşi mizerie rece a iernilor învrăjbirii noastre.
