Clocot de iulie. Sub valul african de caniculă, ceneadenereul a tăiat pamblica sezonului estival 2019 așa cum se cuvine: cu lucrări înșirate pe singura autostradă din România, deopotrivă întreagă și relevantă – drumul soarelui.
Aici, e ca la mareleimaj. Dacă nu e înghesuială, nu merge treaba unsă. Dacă-s doar câte doi la coadă, închid din case până se înșiră câte patru-cinci nefericiți, unul în spatele celuilalt. Așa și pe autostradă: cum se cocoșează valorile de trafic, cum scot căcăstoarele de asfalt și încep să râcâie o felie de șosea.
Pe primii 40 de kilometri, moșteniți de la Ceaușescu și inaugurați abia în mileniul al treilea după Hristos, plăcile de beton se zbârlesc ca solzii peștelui mort și umflat de două zile. Până nu iei una în radiator, nu ești relevant pentru agenda publică. Adică merge și așa.
Rețeta drumurilor placate cu beton vine de la răsărit, de acolo de unde nu am primit nimic bun în ultimii 200 de ani, as far as I remember. Din sărăcie, economie, grabă sau simplă prostie, sovieticii pavau potecile în acest chip, păcălind cincinalul și împăcând șoferii cu un drumeag ceva mai bun decât pământul bătătorit.
Doar că, de la 60 km/h în sus, articulațiile oricărei mașini care nu e turnată din trei tone de oțel rusesc, pocnesc ca scobitorile.
Mai încolo, după Pasărea, drumul e mai lin, plăcile-istorie, dar apar jaloanele. Unde e asfalt, nu-s marcaje, unde-s pictate marcajele, apar găurile, unde sunt toate cum trebuie să fie şi poţi s-o calci fără s-o aduni cu platforma, găseşti un pâlc de nefericiţi care mătură şi aspiră mizeria dintre sensuri. Primăvara nu s-a putut, bătea vântul şi li se umflau sinusurile. Bine că i-au scos acum, în infernul caniculei, ca pe robii lui Ramses.
Scap şi de ăştia, cu mare părăduire nervoasă, şi abordez un pod. Ghinion.
Un prag de asflat, ca ăla de la Poiana Mărului, scoate pilotul din mine. Simt că decolez, o fracţiune de secundă pneurile fâlfâie în văzduh, pentru ca imediat să mă lipesc la loc, pe asfalt, cu un pocnet costisitor. Al dracu’ ăla care se enervează. Evident, mă enervez imediat, tocmai de-al dracu’ ce sunt.
Calc acceleraţia şi rulez mai departe, neted. Chiar prea neted, aşa că belesc, atent, ochii, să nu mai cad în vreo capcană şi văd a opta minune a ingineriei: ăştia au asfaltat, metodic, rosturile de dilataţie. Bravo, băieţii, hai că se poate: după cum i-aţi pus cruce, zidindu-i încheieturile, la anu’, închideţi tot sensul şi vă apucaţi de podişcă. Dar neapărat vara, că soarele face bine la reumatismul salahorilor care-și târâie lopețile printre coloanele de mașini. Care mașini? Alea multe, care merg la mare.
Cu mari emoţii şi cheltuieli pe care le voi isprăvi mai încolo, la service, când mi-o fi lumea mai dragă, ajung la staţia de taxare. Din nou, coloanele de maşini se întind ca diviziile motorizate la porţile Moscovei. Ceaușescule, în 25 de ani de lipsuri și umilințe, ai reușit să lipești coada de conştiinţa naţională ca un demiurg. Nu ştim a trăi fără ea, nici măcar drumul nu-l găsim dacă nu-l privim peste umărul nefericitului din față.
N-aș vrea să tulbur liniștea gândurilor din șirul indian, așa că dau un sms şi trec agale pe lângă oamenii serioşi care preferă să pună banu’ în palma taxatoarei, ca pe vremea lui Mărgelatu.
De aici, drumul e bun. Doar pentru că-i mai nou şi n-a intrat încă pe mâna cârpacilor, nicidecum din alte motive. Dar timpul ține cu ei şi cu cozile, iară nouă, duşman este.
După Cernavodă, au dispărut lopețile cu doo picioare și odioasele indicatoare de viteză redusă, în schimb, între sensuri, balizele antiorbire rânjesc strâmbe, ştirbe, în toate nuanţele de verde, ca o pictură colorată de Monnet şi păruită de Picasso.
Pe alocuri, lipsesc de-a dreptul, așa că noaptea te împungi în lumini cu ăia de pe contrasens, ca la turnirurile medievale. Adică vine un lionheart cu leduri şi te pune jos imediat, ca pe un plebeu care eşti.
Drumul e mai lin, așa că admir peisagiul. Grâu, orz, floarea soarelui, porumb, ceva rapiță şi iar grâu. Anul ăsta, cereala e în forţă. La câtă agricultură se așterne pe marginea drumului, un dus-întors pe A2 face cât două semestre la agronomie.
Pe la kilometrul 170, schimbările climaterice m-au ajuns din urmă. Din faţă, un bloc de nori a mătrăşit soarele de pe şosea şi scuipă trăznete peste orășelul nuclear.
Autostrada se rupe, soarele fuge și el din sintagmă, de-acum chiar că rămânem fiii ploii, la propriu și la figurat. A dracului vară, cu șoseaua ei cu tot.
Stau și mă-ntreb: ce-ar fi asfaltul fără țărani? Aproape că păcălisem statistica și scăpasem, de data asta, fără să dau de vreunul. N-a fost să fie. Aproape de Constanța, un bemweu negru şi mătăhălos ca un dric, dansează în spatele unei cașcarabete de familie. Maşina are numere de Germania, probabil că e din stocul băbuţei de la care vin toate gunoaiele parcate în Târgul Vitan.
Flash, claxoane şi o schemă suicidală în depăşire, drept pedeapsă că amărâtul nu s-a dat la o parte din calea bemweului şi gata, am scăpat de ţăranul motorizat. S-a dus la dracu’ să-l ia, ne-om mai întâlni cu el la știrile de la ora 5. Clar, ăsta nu moare în patul lui. Încurcate-s căile Domnului şi parapeţii A2.
Gata, am terminat autostrada, mă rotesc ca un titirez în giratoriul de la Agigea și ies pe șoseaua de coastă. De aici, Dumnezeu cu mila, belesc ochii în curbe, că se moare ca în tranșee. Alt drum, altă poveste. Altădată.
PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe:
Be First to Comment