Numărăm, azi, o sută de ani de la războiul româno-ungar (ştiţi voi ceva-ceva, pui de daci, e despre ocuparea Budapestei).
Abia se terminaseră ororile Marelui Război, că Bela Kun, comunist de meserie, s-a apucat să propăvăduiască idealurile marxiste prin Ungaria cea orfană de Imperiu, aruncând pricină de scandal şi peste gard, în Cehoslovacia şi România.
Sleiţi de pierderile din războiul în care unul din zece supuşi de-ai lui Ferdinand îşi aflaseră sfârşitul iar cei rămaşi căutau să se cunoască între ei după ce Marea Unire scosese vizele cu Ardealul și Basarabia, românii s-au trezit în aprilie 1919 cu mai-vechii lor pretenari pe cap. Pe unguri îi strângea rău noul hotar de răsărit, reașezat, la tocmeala de la Versailles, acolo unde îi era locul, așă că trimiseră niște oaste să mute gardul înapoi, dincolo de Ardeal. Înţelegător, Regele şi mai ales soldaţii Măriei Sale le-au dat o săpuneală şi i-au trimis la plimbare înapoi peste graniţă. Şi aşa ar fi trecut acea vară fierbinte dacă revoluţia socialistă şi revizionismul postbelic care mocneau în sufletul de agitator bolşevic al domnului Kun nu l-ar fi împins din nou la păcat. Aşa se face că, după ce au terminat secerişul, prietenia româno-ungară alunecă iar pe făgaşul războiului, iar Regele, teribil de afectat, şi-a trimis armata, în frunte cu generalul Mărdărescu, să taie răul din rădăcină, ca să nu îi mai tulbure amiezile răcoroase de la Peleş. Printre puhoiul de uniforme se afla şi locotent colonelul Ion Antonescu, ocupat peste cap cu planurile de operaţii de la Statul Major, dar la fel de “bucuros” de vlăstarele comuniste din vecini ca şi 20 de ani mai târziu.
Om de cuvânt, generalul s-a urcat pe cal şi în patru zile făcea poze pe terasa Hotelului Gellert din buricul Budapestei. Era chiar ziua lui şi nimic nu-i putea umbri bucuria celor 53 de ani serbaţi în inima Ungariei, cu excepţia unui general mai micuţ, pe numele lui Rusescu, care îndrăznise să intre primul în capitală, cu o zi înainte, luând oraşul cu doar 300 de călăreţi şi o pereche de tunuri anemice. A fost un act de bravură care a scutit ulterior armata română de pierderi inutile în lupte de stradă, dar care i-a ştirbit gloria comandantului său.
Noi, ca să nu-l supărăm pe generalul Mărdărescu şi nici cărţile de istorie, rămâne să marcăm astăzi suta de ani de la fapta ostaşilor noştri şi priceperea comandantului lor, fără să-l uităm totuşi pe curajosul Rusescu, eroul mai puţin cunoscut al unui episod şi mai puţin cunoscut (cum altfel, Doamne???) din manualul de istorie. #lecţiadeistorie
Foto: romaniamilitary.ro, istorie-pe-scurt.ro, wikipedia.org.
PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe:
Be First to Comment